s’avem pofta

mi s-a facut portretul in jurnalul national. cateva linii, un pic de culoare si un strop de personal. va invit sa cititi articolul aici: piticul care sopteste lucruri incomode

duminica, emisiunea a iesit absolut bestial datorita celor care au fost prezenti pe chat (dar si celor care au ascultat cuminti). playlistul a fost facut de ascultatori iar discutiile de pe chat au fost foarte animate. s-a calculat chiar si o medie de varsta a celor care au vrut sa-si declare varsta si s-a ajuns la un 30 de ani si jumatate. frumoasa varsta pentru folk, nu?

legat de emisiune: cam de 3 sezoane invit pe cei care teoretic nu sunt atat de consacrati sa imi trimita spre difuzare piese, cu minima conditie ca acestea sa fie de calitate, chiar daca nu sunt piese de studio. foarte putini dintre cei pe care ii cunosc fac lucrul acesta si zau ca nu-i inteleg. daca-si pun problema de audienta, atunci inseamna ca nu vor sa-i asculte public cat, cel putin, 2xsala palatului. daca nu stiu unde sa trimita piesa, atunci inseamna ca nu stiu ca adresa mea de e-mail este publica totusi…si ma pot cauta si prin blog

intrucat pe o serie de site-uri au aparut versurile pieselor mele intr-o transcriere la si dupa ureche, am decis sa le pun pe blog, corect. in categoria “zet”. nu de alta, dar cum intalnesc din ce in ce mai multi liceeni care ma cover-uiesc in concursuri, e bine sa aiba versurile corecte 🙂

astazi e ziua radio-ului si a emisiunii “Psihologul Muzical” realizata de Andrei Partos. le urez si pe aceasta cale “La muuuulte ore de emisie si cat mai multi ascultatori!”. Emisiunea “Psihologul muzical” a implinit 8 ani de emisie, neintrerupta. 8 ani in care saptamanal o noapte se dedica ascultatorului inteligent! Celor care inca nu au incercat inca retetele lui Andrei Partos le recomand pentru noptile de vineri cura de muzica si de invitati.

e luni. o noua saptamana de munca.  sa avem pofta si spor!

oscar si tanti roz

“oscar si tanti roz” a fost una dintre cartile pe care le-am citit in vama veche. cu imprumut de la prietena mea. ma prevenise ca o sa stau cu nasul in batista si nu am rezistat provocarii.

“oscar si tanti roz” – piesa de teatru – am evitat-o luni de zile. impresia lasata de carte era puternica si dupa ceva ani de la lectura. am spus ca trebuie sa imi gasesc o stare potrivita ca sa pot sa vad piesa, cu atat mai mult cu cat Oana Pellea… Cu atat mai mult cu cat Ea.

in timp am tot primit invitatii, un bilet in plus, la un moment dat nu mai erau bilete. si ieri s-a intamplat iarasi. emilia imi spune fraza magica “am un bilet, vii?”. si cu nurofene luate en-gros am mers.

pentru cititorul de carte, baiatul de 10 ani bolnav de cancer va avea comportament intre varsta reala si varsta bolii si a statului in spital, iar marius manole reuseste sa atinga de multe ori pe parcursul celor 2 ore, filonul anilor crescuti pe repede inainte ai personajului oscar. Oana Pellea nu joaca in piesa…Tanti Roz joaca in piesa, o simti, o vezi, o intelegi, e arhetipala. nimic aici care sa ma surprinda, doar incantarea in fata unei actrite unice. scenografia e potrivita pana la identificare, foarte bine. elementele regizorale se aglomereaza insa in partea a doua si ceva se pierde undeva. unde “ceva” sunt scrisorile lui oscar, cele care, pentru cititorul de carte, sunt cele care dau greutatea si consistenta simbolica a povestii. poate de aceea voi scrie ca pentru cititorul de carte, scenariul pacatuieste in a doua jumatate.

sunt insa constienta ca piesa de teatru nu e lectura de carte. si ca, dincolo de mici observatii, piesa de teatru e  foarte buna in ansamblu si ca am rezonat puternic cu ceea ce s-a intamplat pe scena.

o remarca din timpul vizionarii: cati dintre cei din sala vor sa stie ca exista copiii bolnavi de cancer in spitale pentru care  donatii adunate ca bilete de teatru, ar insemna inca 10 seringi, inca o drena, inca un pansament….

sper sa ii vad la manifestari de caritate.