la 20 si un pic de ani imi doream sa emigrez. cu putere. aveam motive solide, aveam o tinta onorabila, studiam problema, descarcam hartii si formulare. n-a fost sa fie. am regretat, in timp, mai mult sau mai putin. azi regretul meu e isteric.
nu am crezut niciodata ca transferul de putere poate sa ia forme atat de lipsite de subtilitate. batalia pe institutii imi arata actori politici fara stil, fara clasa. intre plagiat, sinucideri si suspendari, evenimentele din ultimele saptamani sunt dramatice pentru ca in fiecare dintre subiectele de prima pagina e vorba de fapt de nevoia de putere si tot ce deriva de aici in detrimentul pierzatorilor, in avantajul infometatilor.
asist de cateva zile la incercarea de construire a unui profil nou de erou politic, de tip Hollywood-ian, cu aura emotionala, ale carui defecte, pacate si vicii trebuie subscrise unui gest (presupus) onorabil. atatea scenarii americane ne fac sa simpatizam eroul negativ, sa lacrimam usor la moartea sau infrangerea lui, sa profitam de unda de speranta a textului de pe ecran ” dupa 20 de ani” cand il vedem iesit din puscarie, mai curat, mai uscat…
indiferent ce s-a intamplat in interiorul casei lui adrian nastase, indiferent de motivatia gestului sau de pozitia glontelui, indiferent de corectitudinea procesului a carui durata sfideaza dreptatile omului obisnuit, personajul acesta urma sa fie arestat. decizia fusese luata. astazi se afla in spital si pe toate caile cu putinta se incearca stoarcerea de lacrimi de la electorii care vor merge in toamna la vot. vinovat sau nu, o institutie a statului i-a decis statutul pentru urmatorii ani. condamnatul obisnuit, cel care fura – sa zicem – o masina, va fi incarcerat imediat. daca va incerca sa se automutileze si va ajunge la urgenta, de indata ce se va simti ok si va deveni coerent va fi transferat la sectia spitaliceasca a unui pentenciar. va fi interogat. va fi supus procedurilor. condamnatul nastase nu, si mi se activeaza isteria pentru ca exista Cetateni si cetateni, pentru care justitia e Asa sau Altfel.
in timpul acesta scandalul cu plagiatul in serie devine aproape lipsit de importanta. in fata unui gest extrem, mai conteaza niste ghilimele?! da, stim cu totii, cel putin cei care am facut scoli suficiente, ca 80% dintre lucrarile de doctorat (si licenta) nu sunt decat traduceri ale unor lucrari cu autori care si-au facut munca de cercetare. in urma cu multi ani, cand imi scriam lucrarea de licenta, cum resursele on-line erau mult insuficiente si abonamentele la bibliotecile din afara prea scumpe pentru mine ca si student, am solicitat unuia dintre autorii teoriilor pe baza carora imi fundamentam lucrarea sa imi trimita articolele sale. lucrul acesta s-a intamplat, am primit colet de la universitatea din bath cu printuri ale articolelor. plus carti. am avut atunci neplacuta surpriza de a vedea unul dintre articolele sale tradus si transpus sub semnatura unuia dintre profesorii mei. fara ghilimele si cu usoare referinte. a fost prima lectie de plagiat. voi mai spune ca am fost imediat intrebata de unde am materialele citate in lucrare. cata satisfactie am avut atunci spunand “le-am primit prin posta de la autorul….” si am simtit jena profesorului meu. macar atat. si cum la un moment dat am ajuns sa scriu referate ale unor lucrari de doctorat (un membru de comisie doctorala nu avea foarte mult timp pentru a le citi pe toate) am o imagine foarte buna despre norma citatului pentru multi dintre colegii de breasla cu diploma de doctor. da, acesta a fost unul dintre motivele pentru care am renuntat la a dobandi acest nivel academic.
sa ma mire ca rand pe rand, in cazul fiecarui ministru nou sau vechi, avem de-a face cu lucrari compilate si traduceri asumate ca fiind idei proprii? nu se intampla. ceea ce insa imi da sictirul peste cap e faptul ca furtul intelectual devine, in ecuatia ultimelor saptamani, unul minor. eh, de ce ne mai impiedicam de ” ” ” ” ?
intre o adunare ilegala de fonduri si o adunare ilegala de cuvinte, cea dintai devine telenovelica si obtine cumva simpatizanti. cea din urma conteaza doar pentru intelectuali, “cine-or mai fi si aia”.
vestea serii de ieri a fost demisia lui voiculescu din senat, sub motivatia publica a eliberarii de povara unui statut care nu-i permite respectivului sa “faca lucruri bune pentru tara”. in toata debandada ultimelor saptamani, consider ca teoria conform careia e vorba de fuga de justitie este mai mult decat probabila (exista un dosar de coruptie al carui termen final era in cateva zile). puteti citi aici teoria cu pricina.
cum oricum nu contez ca cetatean al acestei tari decat atunci cand vine vorba de taxe si impozite, cred ca pentru o buna perioada de timp ma voi considera un om cu buletin, undeva, intr-un sistem din care nu mai vreau sa fac parte. imi voi pastra insa cu naivitate dorinta de a vedea ca ceva CORECT se intampla.
alina manole