cat de special poti sa ramai cand celalalt iti stie toate intunecimile? in definitiv, perioada cea mai frumoasa a unei relatii e aceea de la inceput, cand reprezentarile tale primeaza, cand proiectiile tale suplinesc lipsa de informatii despre celalalt. atunci se toarna statuia, atunci il vezi pe celalalt la fel de sus ca si tine sau un pic mai sus. apoi, rand pe rand, pe masura ce relatia inainteaza, observi lucrurile mici si deranjante. daca ai ghinion, ajungi sa cunosti in celalalt si pe propria piele lucruri grave, adanci, de structura, inimaginabile.
cat de mult rezista dragostea nu neaparat in fata incercarilor, cat in fata provocarii de a avea alaturi de tine un om complet strain fata de cel pe care il stiai? cat de mult rezista ratiunea in fata unei asemenea schimbari de situatie?
aici intervine chinul. pe de o parte, ratiunea si chiar bunul simt iti vor spune ca nu poti trai langa un strain. trauma va instaura o stare de nesiguranta permanenta. apare si dorinta de payback, in definitiv suntem programati sa nu intoarcem celalalt obraz ci sa corectam, din ce in ce mai agresiv, greselile celuilalt. oricum ne-a devenit strain, nu?!
inima insa…inima insa va cauta cu toate puterile o logica pentru care sa continui, iti va oferi scuze in baza carora sa te convingi singur ca a ramane alaturi e un gest firesc, pe alocuri omenos si bun. ca intunecimile celuilalt pot fi, o data cunoscute (deci aduse la lumina), corectabile. tot inima insa iti va atrage atentia, prin efectele unor recidive, ca esti ranit.
avem asadar o variabila comuna, cea a ranii, a traumei. factorul timp este uneori suficient de puternic incat sa estompeze socul si, cum avem tendinta normala de a conserva starile placute, motoarele vor merge o vreme. recidiva celuilalt te va readuce insa, fara putinta de scapare, la momentul traumei. il vei trai cu aceeasi intensitate, rana cusuta se va desface larg. mai poti trece peste asta?!
cu ani in urma am crezut ca pot acoperi o rana facuta in cel mai fericit moment prin “timp”. am avut naivitatea de a ma convinge, de una singura, ca lucrul acela nu mi se intampla mie. ca e in afara mea, ca e imposibil. pentru ca nu primeam nici explicatii nici sprijin, pentru ca celalalt era suficient de nepregatit incat sa managerizeze criza, efectele au fost devastatoare, am devenit un alt om, mai putin frumos, permanent in garda, permanent gata de riposta. la 20 si ceva de ani crezi ca poti sa te lupti cu monstri fara sa platesti cu tine insuti.
asta nu inseamna ca de la 30 de ani incolo vei fi mai intelept, ci doar ca vei avea o limita de trauma pusa mai sus. esti mai rezistent. ratiunea si emotionalul vor reactiona fix la fel, ducandu-te inspre aceleasi dileme, inspre aceleasi efecte, inspre aceleasi crize. si da, vei cadea in aceeasi greseala, de a crede ca lucrurile sunt rezolvabile.
cu siguranta un scop/proiect comun ajuta (casa, familie, copil etc). ce te faci insa cand acest proiect nu e definit? hm…
