Daca tot scriu rar, macar sa marchez momentele care conteaza.
E deja sambata, 24 iunie. In loc sa dorm cu flori de sanziana sub perna, mi-am aprins o tigara. Chestie pe care n-am mai facut-o demult acasa (pe 5 martie am primit cadou o tigara electronica si lucrurile s-au cam schimbat in privinta fumatului). E o noapte speciala insa si cred ca fiecare por din fumatoarea ce-am fost imi cere dreptul la nicotina eliminata in cateva luni. Azi am premiera. Peste 18 ore si ceva. Pentru cine nu stie, zic repede: cant singura (asta s-a mai intamplat in Bucuresti o data pe an in ultimii 3), dar nu atat de singura. Vom fi doua Aline pe scena: eu in carne si oase si eu digitala. ( Fiecare dintre noi are cate ceva de spus. Cu mix de muzica si vorbe. Cu piese mai putin cantate in concerte sau deloc. Suna ciudat, asa-i? Un pic este. Formatul acesta de concert e o premiera (din cate stiu) in lumea asta cunoscuta, romaneasca. Si uite-asa creste responsabilitatea si mai mult: fata de mine, fata de cei care vor veni sa ma asculte. Si mi-e teama un pic. Mai mult decat “un pic ciudat”-ul scris mai devreme.
Data concertului vine cu un aport de semne: sunt Sanzienele si e luna noua. Da, in ultima vreme ma tot uit dupa semne. Nu le mai refuz. Si e bine. Semne de bine, semne de intrebare, semne in cer si semne pe asfalt. Creste emotia in contexul acesta? Oh, da! 🙂
Dupa ce termin aici de scris fac un snur de spectacol, cu chitara in brate, aici, langa motan. Apoi nu stiu, sper sa adorm si sa gasesc secunda de somn de care sa profit si care sa imi aduca odihna.
Gata! Am scris ceea ce peste o vreme sper sa pot privi cu mai mult calm decat rascoala asta de sange din mine. 🙂
Dupa ce-am visat ce-am visat (detalii aici ) si m-am trezit si pe jos si razand (cat de rar se intampla asta), uite ca ma aflu la capatul unei zile bune care merita scrisa. Zilele bune sunt rare in ultima vreme. Bune cap-coada. In ultimele luni mai curand am gasit cate un moment bun in noian de ore dificil curgatoare. Si uite ca vine o zi ca asta, la capatul careia iti dai seama cam cat de ciudat te-a schimbat viata.
Inainte sa povestesc ziua,voi face rezumat de an, pe cat imi amintesc. Concerte destule. Aniversarea de 6 ani de Luna Patrata de la Hard Rock Cafe. Turneul de primavara cu Raul in Moldova si primul concert in Roman! Turneul din iunie cu Liuben Gordievschi. Prima data la Timisoara. Vara prea calda pe alocuri. Folk You, Enisala (cu cea mai frumoasa Luna Plina), iara Folk You de Bucuresti si concertul in foisorul din parcul Titan,”pe neasteptate” de cald :). Concerte-standard si spectacole “Joia Pacatosilor”. Noul model de tricou Joia Pacatosilor cu gandul si executia lui Bogdan Popovici de la Made2Wow. Prima iesire din tara cu muzica mea in limba romana si experienta Stuttgart, absolut fantastica. Primul concert singura pe scena dupa 2008. Primul concert “cu repetitie”, adica doua la interval de 30 de minute la Teatrelli (gazda buna si desteapta) cu lansarea videoclipului piesei Langa mine (realizat de Tudor Olaru si Marius Tanef). Cantatul cu Mugurel Coman. Lansarea a doua albume la casa mea de discuri ale prietenilor mei Cosmin Vaman si Folk Frate. Inceputul serios al lucrului la cartea pentru copii, adica intalnirea virtuala cu Alina Iftime de la Iasi, desenatoare minunata, care a ilustrat capitolele cartii despre care am scris la un moment dat si pe blog. Despre carte si despre ratoi voi mai povesti! Gatitul public la ceaune de La Copac si piersici si nectarine aduse din livada prietenilor mei. Munca multa dincolo de muzica. Multa. Somn putin si agitatie. Insomnii. Unele dezamagiri de oameni. Sau eu si naivitatile mele. 🙂 Si cine stie ce-o mai fi fost dar acum imi scapa. Pentru ca de la un moment dat incoace am trait cu nod. Stiti si voi de cand si de ce. Am inchis anul muzical pe 22 noiembrie cu un concerte al carui scop nu voiam sa fie cel care a fost…. Concertul de decembrie putea sa fie si imi pare rau ca am intrerupt o traditie de ani cu Mos si cadouri pentru spectatori. La anul ma destept.
Dincolo de muzica si munca…patru escapade au fost frumoase: una pe dealuri cu cai, alta in Vama Veche ca-si-cand-as-avea-19-ani, una in Sinaia in canicula de suflete si una in Balchik. Cu oameni pe care inima mea i-a sapat singura in pereti. Altfel…concediu nu. Vacanta nu. Imi ajunge sa plec in turneu. Cred 🙂 In plus, m-am mutat in alta casuta. Si am senzatia ca stau aici de cand lumea!
…pauza de tigara…
Nu ma asteptam sa enumar atat de multe. M-am uitat pe pagina de pe facebook ca sa imi mai amintesc una alta. Si pe blog. Importanta momentelor s-a diluat de la un moment dat incoace. Importanta oamenilor din viata mea nu se dilueaza insa cu nimic. Multumesc tuturor celor cu care anul acesta am impartit cate un drum de viata sau de muzica. De la fiecare invat. Si inima mea invata sa primeasca. Multumesc!
…pauza de emotie acum…
Scriam la inceput ca voi povesti si ziua asta atipic de buna. E ca o melodie. Incepe cu o cerere de casatorie in vis (se gaseste pe FB), un buf din pat sub bradutul din dormitor, un ras la cafea, un drum cu treburi, o finalizare de treburi administrative pentru cartea pentru copii, o intalnire cu o prietena, un buchet de trandafiri primit complet pe neasteptate de la doi adolescenti minunati, prima ninsoare si eu cu florile mele mergand pe strazi cu cizmele mele faine, apoi casuta mea cu doi braduti (asa s-a intamplat, nu e fitza sa am si in dormitor 🙂 ) si, in seara, gestul prietenilor mei… (nu stiu daca pot sa zic cine sunt) de a-mi spune ca ma ajuta cu o parte din munca pentru carte printr-o sponsorizare. Recunosc: dupa plinul zilei, cand a venit si ultima veste (adica m-au sunat si au zis “Hai sa facem asta maine”) inima mea a batut cam tare si am cazut intr-un somn adanc de 2 ore. Binele zilei a fost prea mult. Probabil si pentru ca vine dupa niste alte zile de culcus frumos, in care m-am simtit rasfatata cum n-am fost demult. Si revin la ce scriam in primul paragraf… e o zi la capatul careia iti dai seama cam cat de ciudat te-a schimbat viata. Si ca nu prea mai astepti gesturi frumoase, iar cand vin…esti coplesit!
Am terminat de facut bagajul. Beau un pahar mic de vin rosu. Mai fumez o tigara. Apoi somn.
Va doresc Fericire. Asta sa fie cuvantul anului 2016. Fericire.
Plecaciune si drag!
Ne vedem cu muzichie pe 16 ianuarie, in Bucuresti. Detalii in curand!
Am cunoscut oameni fundamental buni. Foarte putini. Incredibil de putini. Poate e cercul meu prea restrans (imi tot spun). M-am minunat de ei si bucurat deopotriva. Doar de doi dintre ei ma mai bucur si acum, in existenta noastra pe aceeasi planeta. De fiecare dintre ei am auzit spunandu-se, romanesc?!, acelasi lucru: “prosti de buni“, cand ei, de fapt, au inima aceea. Si o intelepciune aparte, si o lumina speciala. Si incredibil de multe incercari in care s-au incapatanat sa ramana asa cum sunt. Fundamental buni.
foto: Mihaela Petre
Povestea Omului cel bun din Seciuan de la asta porneste. De la o exceptie. Una “pacatoasa”. Si are in ea, scriitura lui Brecht, toata schela unei constructii reale pentru destinul omului “defect” intr-o lume care nu are nimic special. Nici macar o criza economica. Are toate personajele necesare pentru ca povara bunatatii sa devina evidenta, clara, privitorului. Are toate ingredientele pentru care nu-se-poate-altfel in ecuatia de destin a exceptiei binelui. Are, si cat de frumos, un alter-ego: masca omului bun trebuie sa fie omul-cu-picioarele-in-asfalt care lupta, pentru a proteja, acelasi Bine, dar cu armele lumii, cele cunoscute, cele care nu sperie, cele care nu arata slabiciune.
Bunatatea e o slabiciune. Probabil singura slabiciune a Frumosului…
“Omul cel bun din Seciuan” se afla de astazi, in mod oficial, pe scena teatrului din Romania. Bulandra. In regia lui Andrei Serban. A fost una dintre putine dati cand, felicitand si strangand mana unui creator (de spectacol de teatru de data aceasta) am experimentat o intreaga paleta de emotii. Si un pic de fericire pentru contemporaneitate.
Am ajuns la premiera datorita Andei Pittis, careia ii multumesc cu toata inima.
Plecaciune tuturor de pe scena si din afara scenei, implicati in punerea in scena si in lucrul cu emotiile. Cu emotiile celor care vor intelege cerul intors si vor auzi strigatul de final. Cu propriile lor emotii care au trecut si dincolo de poveste.
Nu, piesa nu e o lectie. Bunatatea nu se preda in mod organizat. Are un alt filon.
Mea culpa de final: sunt cea care s-a ridicat in picioare sa aplaude, in pofida recomandarii “nu va ridicati in picioare…s-ar putea sa-l deranjati pe vecinul din spate” 🙂 Am apreciat ironia si i-am vazut efectele. Sau, ma rog, m-am manifestat nepoliticos… 🙂
mie mi se pare ca zambesc mai des decat se intampla. asta am aflat de la prieteni care mi-au spus sa zambesc mai des ca-mi sta bine. evident, i-am lasat sa creada ce vor pentru ca, pana azi, eram convinsa ca zambesc…”normal de destul”. pe de alta parte, intrucat ma vad in special in fotografii de concert…acolo am tot soiul de expresii, care tin de text, intrucat facialul neimplicat in poveste nu exista, asa ca teoretic … 🙂
(am un deja-vu)
(pentru cine ma citeste pentru prima data, mustesc de umor pe alocuri negru, de cele mai multe ori cinic, cateodata delicat)
revenind…
(pun si o muzica de fundal…m.ward)
astazi am zambit mult pentru ca a trebuit sa zambesc.
n-am zambit de dimineata.
am zambit la ora 11 datorita Oanei. mi-a facut un cadou pe care l-am primit cu agitatia intarziatului. am zambit fastacit.
am zambit apoi cand am cunoscut-o pe Ana, make-up artist, la ora 12:00, in locul ales pentru povestea albumului nou. e tanara, frumoasa, blanda si pasionata de ceea ce face. ne auzisem doar la telefon pana azi.
apoi am zambit pentru ca asa a vrut fotograful Vlad Eftenie. pentru ca in scenariul pe care l-am schitat impreuna in februarie, intr-o intalnire de 1 ora, asa era Alina. am zambit pentru ca Vlad are o premiera in toata aventura mea cu albumul cel nou si pe alocuri m-am straduit sa zambesc cand ma facea sa rad. 🙂
apoi am zambit cand ma gadila soarele pe nas sau in ochi in timp ce Eli manevra blenda ca sa existe o “acea” lumina.
apoi am zambit pentru ca am revazut-o pe Maria, gazda frumoasa de la Caffe D’Arthe. am schimbat doua vorbe intr-o pauza de schimbat tinuta si la final am mai povestit un pic despre viata si anii care au trecut de cand nu ne-am zarit. Maria si Kolly sunt prietenii in al caror club, in urma cu 5 ani, faceam ziua repetitii pentru lansarea primului meu album. intre timp au locusorul asta frumos, o ceainarie cu parfum de alb…
si din nou zambet pentru fotografii. zambet din ce in ce mai necautat. am zambit in rochii, in pantofi sau in picioarele goale, afara in gradina sau inauntru. am zambit pana cand mi-a venit sa zambesc nu pentru ca trebuie ci pentru ca mi-era bine. si pentru ca, in timp ce dadeam perdeaua la o parte, la un moment dat, am zarit un fluture.
si atunci am stiut ca mi s-a daruit o dimi-amiaza minunata, ca nu ne-am adunat intamplator acolo cu totii, ca ne “stim” cumva si fara sa fi vorbit nopti sau decenii.
Am avut dreptate in “fila 1”. Sansele sa scriu la finalul fiecarei zile de lucru sunt mici. Ritmul este intens si seara aproape adorm in metrou in drum spre casa. Apoi mai am un val de energie, mic, cat sa pap ceva si sa ma pregatesc de somn. Insomniile in perioada aceasta sunt o vaga amintire… 🙂
E o atmosfera atat de frumoasa incat din cand in cand ma uit in sus. Stiu eu de ce. Mi-e greu sa descriu.
Voi scrie insa despre un detaliu, pe care voi incerca sa-l descriu cat mai bine pentru cei care nu stiu cum se intampla lucrurile la inregistrari 🙂
De obicei, la inregistrarea unui album, se inregistreaza un “ghid audio”. Voce si chitara, pentru fiecare piesa, cu metronom pentru standardizarea oricarei activitati ulterioare. Apoi, muzicienii, in functie de infrastructura disponibila la studio si in functie de propria lor disponibilitate de a fi prezenti in studioul de inregistrari, incep sa inregistreze “partile lor” – pian, bas, tobe, chitara etc. (se incepe cu sectia ritmica, acum am enumerat aleatoriu).
Ei bine, la Victor, avem posibilitatea de a inregistra simultan cel putin 2 instrumente. In cazul nostru, cel putin inseamna 3: tobe, contrabas si pian. Fiecare in sectorul lui, in “borcanul” lui, cu castile pe urechi, cu metronomul ca reper.
Cand insa m-am gandit la posibilitatea de a “sta” degeaba cat as “canta” in urechile lor 1 data, de 2 ori, de…n ori, la fel de fiecare data, cu aceeasi inflexiune ca intr-un moment zero de inregistrare separata de ei a “ghidului”…mi-am dat seama ca s-ar pierde o chestiune de emotie care sa circule si sa se imprime in atmosfera piesei.
Asa ca m-am instalat in cabina lui Victor, cu microfon si chitara. Fiecare “dubla” a insemnat, daca vreti, cantare live. Aceeasi piesa de 2-3- ori. Sau de 7. Cu pauze uneori pentru redefinit o stare. Cu pauza de auditie. Am auzit de multe ori “mi-a venit o idee”. Si ideile sunt puse in aplicare. Normal ca vocea si chitara vor fi trase separat apoi, in conditii de “borcan” (am zis ca “borcanul” inseamna o camera izolata fonic?…) dar energiile care au circulat in intervalul 10 -19 in fiecare zi…sunt de nepretuit.
Am cantat asadar live, de dimineata pana seara. Seara, nu doar ca picotesc pe drumul spre casa, dar nu prea e indicat sa mai vorbesc asa ca tac cuminte. 🙂 N-am cantat nicio secunda “doar sa auda baietii versurile si frazarea”. Am cantat ca si cum am fi pe scena. Cu totii.
Acest detaliu nu face albumul nostru mai bun sau mai special in termeni tehnici si in raport cu albumele altora. Nu ne intereseaza asta pe niciunul. Acest detaliu face ca albumul sa fie unul “trait” si pentru asta ma bucur.
Astazi ne intalnim un pic mai tarziu la studioul lui Victor. Ma bucur ca am dormit mai mult? Oh, Doamne…da! 🙂
Iata si doua imagini
Un moment de auditie
Un test de microfon, pentru ca se cauta “cea mai buna pozitie” in fiecare dintre spatiile disponibile pentru inregistrari 🙂
Cabluri, microfoane, casti, pregatiri pentru “borcane” separate pentru contrabas si tobe, metronom, frecvente si alte jucarii de-ale lui Victor.
Noi cu pofta, somatica aproape, de cantat.
Va las cu niste poze mici facute foarte de dimineata.
Victor Panfilov – aflat de fapt la el “acasa”, dar surprins dupa un drum poarta-usa studio 🙂
Adi Flautistu – contrabasul nu greu…deloooooc… 🙂
Claudiu Purcarin – la al doilea drum de cutiute 🙂
Raul Kusak – nu stiu cand s-a strecurat pe poarta, ne-am trezit cu el inauntru 🙂
Eu am facut pozele 🙂
E trecut de 8. Cred ca la 10 dorm. Trebuie. Ceasul va suna la 7 si jumatate. Daca nu adorm…asta e! Tot la 7 si jumatate trebuie sa ma trezesc 🙂
Va doresc sa aveti anul acesta cel putin un vis mare pentru care sa fiti suficient de nebuni incat sa munciti pentru el! Acum va las, am de raspuns unui interviu extrem de personal despre “Joia Pacatosilor” 🙂
De astazi incepe seria de articole pe care o voi numi “Jurnal de album 2014“. Am anuntat acum cateva saptamani faptul ca am inceput lucrul la noul material. Am povestit un pic acolo despre o parte dintre piese: unele sunt cunoscute exclusiv din concerte, altele sunt pe youtube in formula lor de scena (De 30 de ani, Fix in seara asta), altele vor ramane necunoscute pana la data aparitiei albumului.
Pana sa povestesc zi cu zi ce se intampla (cu exceptiile de rigoare, ca s-ar putea sa ma mai oboseasca si altele, de asfalt), trec un pic prin ce s-a intamplat in ultimele saptamani in materie de munci muzicale. Intalnirile noastre au fost in 2, 3, 4 sau 5. La inceput au fost “sedintele” de lucru in doi, eu si Raul, pentru a defini structura de baza a fiecarei piese ce va intra pe album. Cu pixul pe hartie. Cu kronos-ul la dispozitie pentru a inregistra cate o idee. Cu tempo notat pentru fiecare piesa. Cu interventii instrumentale gandite en-avant. Cu o premiera – din 2 piese trebuia aleasa una singura, nu puteam alege singura, a ramas cea care trebuia 🙂
Apoi ne-am intalnit in formule mai mari, ca sa devenim ceva mai “ordonati” in manifestari. Adi a venit de la primele intalniri pentru a-si desena la randul lui temele de contrabas. Ideilor initiale li s-au adaugat astfel si amprentele lui Adi, Dan si Nasu’ Purcarin.
Abordarea aceasta care lasa loc de exprimare individuala a caracterizat intotdeauna muzica mea. Fiecare artist prezent pe scena alaturi de mine ramane el insusi. Cu un “design” muzical personal cu care imbraca, precum o haina, compozitiile mele. Asta e provocarea de fapt, cea mai frumoasa. Iar eu ma bucur cand aud “Alina, uite, mi-a venit ideea asta pentru piesa asta“. Sa stii ca ceva din ce-ai facut ramane in mintea celui cu care vei imparti emotia pe scena suficient de mult incat sa-i ocupe o parte din timpul liber lucrand pentru … un sunet. 🙂
Lucrul acesta este evident mai ales in concertele live in care momentele de constructie si de joaca sunt mai multe decat credeti si vin nu doar din stilul propriu al fiecaruia ci si din starea cu care urcam pe scena. Muzica inseamna sa culegi stele…
Da, un album e un pic mai “restrictiv” decat un concert. Interventiile unui instrument sau al altuia sunt altfel structurate. In plus (si da, asta e un factor important) in studio lipseste un accent pe care numai oamenii veniti sa te asculte il adauga. Dar ii avem in minte caci lor le este destinata munca noastra. La ultima sedinta de lucru, Adi spunea la un moment dat: “Uite, eu sunt obisnuit sa trag in studio asa“. Am raspuns: “Noi nu mergem sa tragem piese in studio, noi mergem sa cantam la studio“. Victor Panfilov are parte asadar de concerte private o vreme 🙂
Am emotii mari, cu forma lor aparte legata strict de inregistrari. Asa a fost si in 2009 si in 2011. 2014 inseamna din nou un vis de implinit. Asta e motorasul meu de inceput de an care, ca efect colateral, face ca orice alt tip de stress sa para minuscul si sa nu mai conteze. In afara de stress-ul legat de finantarea albumului si de productie si de lansare, dar asta e alta poveste…
Si daca spun ca ma trezesc foarte de dimineata ca sa ajung la studio si ca abia astept sa sune ceasul…e clar cam despre ce emotii (si energii) e vorba, nu? 🙂
Daca va tenteaza ideea de a urmari ce se intampla in lumea mea muzicala, ramaneti pe receptie caci vor mai fi pagini de jurnal destule. Si sper ca si fotografii 🙂
am promis, ma tin de cuvant. am fost la avanpremiera filmului “Minte-m@ frumos” , am avut loc superb in ultimul rand (central) al salii ultra. am socializat cat trebuie, cica pentru a ma concentra pe ce aveam de facut.
si incepe filmul. intro bun, prea bun chiar in raport cu asteptarile. asta nu-i bine, imi spun. voi avea ce sa carcotesc?! 🙂
povestea e draguta, facila: 2 romani se indragostesc prin facebook, fiecare dintre ei isi trimite prietenul/prietena la prima intalnire. de aici o serie de incurcaturi, unele simpatice, altele in “drama” amuzata a scenariului. actorii sunt simpatici, joaca bine, sunt imbracati cu gust, machiati si filmati cum trebuie (da, avem si noi sex simbolul nostru, veti intelege cand il veti vedea pe andi vasluianu). montajul e ok, doar cateva taieturi mi-au rupt ochii si intelesul momentelor. sunetul este…surpriza placuta…foarte bun. stiti foarte bine ca la categoria sunet m-am mai revoltat de cateva ori (“nu se aude, dom’le, ce zice personajul”). de data asta si captarea si procesarea sunt ok, suprapunerile fara probleme.
o singura fisura in toata povestea, care tine de scenariu sau de montaj, nu m-am lamurit pe deplin: avem o poveste cu incurcaturi, da? itele sunt amestecate. teoretic, avem un moment de revelatie in urma caruia incep toate sa se clarifice. ei bine…momentul de revelatie nu prea e clar. efectele acestuia (sa identificam cine e “oana ” si cine e “dana”) se vad, sunt explicate. dar iluminarea, beculetul, cheia in care se descurca povestea…hm…ori a lipsit un frame, ori nu-i deloc ca sa n-o mai lungim atat. povestea adica 🙂
inchei spunand ca avem un film romanesc cu imagine buna, sunet bun, cadre frumoase si un product placement decent, cu story simpatic si cu replici istete. din 19 octombrie in cinematografe. merita 1 ora si jumatate si un fotoliu de cinematograf 🙂
“prima data” nu se uita. ramane intotdeauna, infipta in cap si in inima. primul sarut de exemplu stiu exact cu cine, unde si cum a fost. despre cealalta “prima data” la care va ganditi acum n-o sa scriu 😀
ieri am fost pentru prima data pe stadion la un meci de rugby. Romania-Italia, finala IRB Nations Cup. recunosc, initial m-ar fi tinut in casa si oboseala si caldura, acumulate in ultimele zile… dar am “cedat” (bestia de mine) si iata-ma pe la 6 la terasa la fabrica. in fine, terasa nu are o legatura consistenta cu rugby-ul, doar ca eram acolo, decizia era luata de 2 ore si intru pe twitter, vad info ca pre numele lui @chinezu are invitatii. evident, ma ofer 🙂 si deodata simt ca la meciul asta chiar trebuie sa merg.
la 7 si jumatate in fata stadionului. chipuri cunoscute, in afara de chinezu sunt make, raluca, il vad si pe bujor cu “nu-spun-cine-persoana-importanta”. 🙂 preiau invitatia, nu ma lamuresc exact unde e tribuna 2.0, ne asezam in 2 “simplu” desi aveam dubii majore. evident, aveam sa constat apoi ca tribuna 2.0 era in alta parte 😀 plina ochi, asa cum erau toate tribunele. stadion full, bataie pe locuri, va zic! 🙂
si incepe.
nu stiu daca ati fost pe stadion vreodata, daca ati stat atat de aproape incat sa-i vedeti pe sportivi de la cativa metri. eu n-am mai fost atat de. drept urmare, senzatia a fost atat de noua incat emotii pe mine cat carul
o gramada cu rezultat minunat
bine, trebuie spus ca despre rugby stiu de cand eram copil un lucru: ca-i sport de contact si de onoare. in acelasi timp. cel putin asa mi-a povestit mie mama cand nu intelegeam de ce uriasii de la TV se infruntau atat de … fizic?! (alt cuvant n-am gasit) pe terenurile de sport. in cap am avut insa tot timpul ideea asta si mai tarziu, cand lucid m-am uitat la meciuri de rugby, am mai inteles una-alta. inclusiv reguli de baza. nimic nu se compara totusi cu experienta de spectator in tribuna, cu soare in ochi sau fara.
in primul si cel mai important rand, ca spectator-virgin, m-a impresionat ce-am scris si mai devreme: terenul de care te despart doar cativa metri. apoi, datorita stadionului relativ mic, faptul ca poti distinge fazele din partea cealalta a terenului. apoi, important peste poate, faptul ca nu se injura. faptul ca in jurul meu, pe o arie mare, nu am auzit NICIO injuratura la adresa vreunui jucator, al nostru sau din echipa adversa…e de scris, de notat, de admirat, de UAU! (as vrea sa nu ma indispuneti si cei care ati fost sa ziceti ca se mai injura din cand in cand…nu-mi stricati premiera, da?!)
apoi meciul in sine, pe care l-am urmarit cu reactii timide la inceput (ca newcomer n-am fost ok cu reactiile niciodata). s-a jucat foarte frumos, in ambele reprize, scorul echipei Romaniei a fost unul care mi-a dat emotii spre final cand italienii pareau ca bausera apa cu “ceva”. au fost si accidentari din pacate si ratari ale transformarilor (de partea noastra). de povestit meciul n-o s-o fac, nu ma pricep asa bine. am stat insa cu sufletul la gura. au fost momente cand ma apuca plansul (nu ma scuz cu faptul ca eram prima oara pe teren, ca nu tine 😀 ) si evident, ca la final, la turul de onoare, m-a apucat de tot. am ragusit de strigat, desi la un moment dat mimam pentru ca ma durea gatul.
cred ca imi doresc experienta asta repetata ca a fost prea fain. vorba lui chinezu: “vine pentru prima oara pe stadion si mai si castiga Romania!”. cu modestie o sa spun ca “tizul” meu manole a insemnat mult in meciul de ieri 😀
pe 13 aprilie, cand va avea premiera in romania, ma voi duce sa-l vad in format 3d, pe ecran imens, si cu siguranta imi va placea si mai mult si voi vedea tot felul de amanunte care mi-au scapat si ma voi extazia inca o data de povestea de dincolo de poveste . este unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vazut in ultimii 2 ani si cand scriu “frumos” o scriu cu toata gura, asa, adevarat. e un omagiu adus celui care a inventat la inceputul cinematografiei cat toti confratii lui la un loc. e povestea ecranizata a unui om care a existat si al carui destin este extraordinar. povestea reala m-a impresionat mai mult decat orice efect special…:)
regizorul scorsese m-a surprins, m-a incantat. orice efect special insa m-a intors inapoi in timp la personajul de la “1900 si ceva”, care picta de mana, frame by frame, cate un film, pentru a-l face color…
orice trailer al filmului e comercial si atat. le-am vazut pe fiecare dupa vizionarea filmului si am ras pentru ca filmul spune muuult mai mult, mai ales dupa ce citesti biografia reala a personajului.
