să-l lași dormind
și, urlând de colivie,
să ai planul de evadare făcut
secundă după secundă.
să închizi ușa, să fugi pe scări ca o nebună
și apoi pe străzi desperecheate
cât mai departe de toata fericirea
care urmează după singurătate
…
dar să revii atât de repede
și, pășind pe vârfuri, să intri din nou in camera voastră,
să te întinzi goală
în patul locuit pe jumătate
iar el, trezindu-se ca-și-când,
să-și ia halatul, să te sărute și apoi să-ți facă un ceai
“Bună dimineața, Iubito, am visat că dormeam singur“
una dintre cele mai mari bucurii personale vine din carti. cu pagini noi sau in editii din 1905. sunt usor alergica la mirosul de vechi si bacteriile aferente, am gasit solutia insa, pot citi si cu masca de chirurg volumele acele care mai au un pic si depasesc suta de ani …si nu glumesc. sunt indragostita de carti, pe vremea cand stateau in cutii mi se rupea sufletul sa le stiu ascunse. o parte au fost eliberate, in biblioteca mea sau a altora.
ieri am primit carti. doi prieteni s-au decis sa faca un pic ordine in biblioteca lor cu mii de volume, au triat colectiile duble, au donat colectii intregi bibliotecii unui liceu si…m-au chemat si pe mine “sa ma uit”. si m-am uitat si am ales dupa titluri sau amintiri sau alte considerente pe care nu le pot spune aici si care au legatura cu emotionalul. mi-am facut “turnuletul” care ieri a ajuns la mine acasa. parca mi-ar fi intrat in casa cel mai frumos dintre toti musafirii posibili (nu va suparati, prieteni care veniti la mine acasa… 🙂 )
ca oricarui musafir de pret, cartilor primite le voi face loc in minte, in inima si in spatiu…pentru partea aceasta din urma am solutii destule pana voi cumpara inca un corp de biblioteca. multumesc, Dana si Danut, pentru cadoul magic!
tin minte cand citeam pe o improvizatie de canapea de geam, facuta din cutii. in jurul meu carti, sub mine carti, eu in carti. “fericirea nu inseamna concediu in rai”, inseamna si universul minunat al lecturii.
ma bucur ca am un asemenea reper pentru bucurie si pentru “posesiunile materiale”. cartile vor conta intotdeauna mai mult decat “o plasma” , un telefon, pantofi sau genti de fitze sau orice bun de cumparat si de etalat in public. pana si casa mea, cea mai frumoasa, vine din ele.
e vineri, mai devreme cerul era gri, acum e bleu, m-am trezit la 7 si jumatate din senin, apoi am mai lenevit putin pana ce vecinii au inceput sa bormasineze, pana la ora asta am facut ceva treburi, iata, am scris si pe blog, am fumat decent de putin/mult, ba chiar am avut si o idee buna pentru concertul de pe 16 decembrie din Bucuresti (concertul de final de an, sper ca nu ati uitat!)
sa iti bagi picioarele in ea de luni si te dai bolnav la birou ca sa ramai in starea asta de “nimic de facut”. asa, ca sa ti se para ca opresti timpul in loc si sangele si gandurile si pocniturile mici pe care le auzi in creier din cand in cand. te chinui un pic pentru ca deh, obiceiurile proaste zgarie cu insistenta cand incerci sa faci ceva fix pe dos. ca de exemplu…cum bei cafeaua. o bei la masa din bucatarie, in timp ce verifici mailurile si aprinzi tigara, sau in pat, in camera-in-care-nu-se-fumeaza? televizorul e deschis imediat pentru stirile de inceput de saptamana sau nici nu observi ca exista?
o luni in care sa lenevesti atat de mult incat corpul sa se infurie, sa te implore sa faci macar un pas in afara cearceafului si sa te lupti cu tine…sa mai cedezi din cand in cand cat sa vorbesti la telefon si sa incepi sa tanjesti dupa linistea din camera de dincolo.
apoi, dupa cateva ceasuri, pentru ca faci ochii mari, sa parasesti ziua de luni, asta faina, si sa pleci pe strazi, fara sa te mai clatini asa de rau pentru ca proastele obiceiuri s-au retras si ele, in jena si vinovatia lor uriasa. macar azi.
2 saptamani de stat cu piciorul in ghips nu era chiar vestea pe care sa o aud cu bucurie in cabinetul de ortopedie de la sectia de urgenta a spitalului sf. ioan. si desi am o varsta teoretic adulta am inceput sa plang cu sughituri pe patul acoperit cu musama, spunand intr-una, spre disperarea doctorului, ca “nu vreau ghips”, cu tonul acela de copil speriat pe care il aveam in copilarie cand mi se dezinfectau ranile de bicicleta. am avut norocul sa dau insa peste un medic intelegator care sa-mi explice ca fractura aceasta trebuie tratata cu grija, ca nu este indeajuns promisiunea mea ca voi sta cuminte si doar in pat, piciorul nu e bine si trebuie sa se faca bine asa cum trebuie. da, mai exista o alternativa, cea a unei orteze de glezna, dar nu acum, nu de la inceput. tot printre sughituri am spus “imi cer scuze, ma comport copilareste” iar medicul a zambit si mi-a spus ca de cand e medic a vazut destule si ca e normal sa fiu asa…
accidentul a fost ca toate accidentele, stupid adica. o treapta nesemnalizata la godot, am calcat fara sa o vad si piciorul s-a dus intr-o parte. am si cazut in genunchi cat sa-mi amintesc cam cum e, m-am ridicat repede insa, urma sa urc pe scena, urma concertul. cateva minute adrenalina momentului a functionat perfect, parca nu ma durea nimic, oricum stateam pe scaun in fata microfonului. apoi a inceput sa fie dureros in valuri. cu siguranta mi-a ajutat emotia si concentrarea din timpul pieselor pentru ca doar in pauze simteam ca nu e in regula.
dupa concert m-am tot rugat, am tot sperat sa nu fie atat de grav incat sa re-experimentez ghipsul de vara (in 2009, tot in iulie, incercam sa merg pe plaja din vama veche cu ghips la piciorul drept, ba sa mai urc si pe scena folk you unde ma astepta un scaun inalt…). ajunsa acasa mi-am uns locul lovit cu diclofenac, am infasurat glezna cu fasa elastica si am picat cu somnul in toti porii. din somn m-a trezit durerea, ascutita ca un creion cu mina, n-au functionat nici gheata, nici o noua transa de unguent.
acum stiu ca s-ar putea sa sune cam dramatic ce povestesc eu aici, dar imobilitatea partiala e greu de suportat pentru un om care face o multime de lucruri, in casa si in afara ei. in plus, nu mi-am dat seama cam cate operatiuni fac de obicei, mai ales acum, de cand e atat de cald si vreau ca lucrurile din preajma mea sa fie cat de cat ordonate si aerisite. sau reci, vezi apa pe care o tin langa mine in loc sa o pun la frigider, pentru optimizare de traseu. in plus, dodo are pretentiile lui de hrana, balcon, mangaiere si nu intelege de ce nu trebuie sa-mi stea in cale cand ma ridic cu tot cu carje de pe scaun. recalcularea de traseu, amanarea unor intalniri stabilite pentru saptamana viitoare…hm…s-au complicat lucrurile.
si evident, intervina problema gandurilor, multe, panicate sau adanci si calme. pentru un om ca mine, invatat prea putin sa fie rasfatat, dorinta de a schimba lucrurile “in viitor” e uriasa, chiar daca pretextul, iata, e unul minor. pentru ca grija vine din dragoste nu din datorie, am 2 saptamani in care sa vad, cu atentie, de ce trebuie sa ma rup si ce trebuie sa pastrez in viata mea, tocmai pentru momentele in care s-ar putea sa-mi fie greu. cele de pe la 60 si ceva de ani.
si da, dupa o saptamana de ghips voi purta orteza…
aterizarea pe asfalt a fost in regula, desi am putin senzatia ca ar trebui sa merg pana la ovidiu sa-mi iau o cafea…
cu alte cuvinte, am ajuns la bucuresti de la mare, care mare a insemnat vama veche si 2 mai.
pe scurt cum a fost (ca mi-e somn tare si trebuie sa pastrez forte pentru ca ziua asta e incredibil de lunga)
1 mai? concert de dimineata? uaaaau! 🙂
senzatia de intiiiins, mirosul de cafea, ceva papa bun in pregatire, somn pe chipurile tuturor, lene, soare, atat de lumina incat sa iti vina sa te intinzi undeva ferit si sa mai stai putin.
nu am crezut niciodata ca un “matineu” poate sa aduca atata liniste si calm. ne-am trezit incet, si noi, si ei, insotitorii din fata scenei, intr-o progresie lenta de ritm. da, la un moment dat “am cazut din pat” 😀 pentru ca a picat curentul si s-a auzit o bubuitura intr-un mare fel. fix pe “tu ai vandut marea”. cand sa arat si eu ca am plamani (adica sa termin piesa la rece) a pornit din nou si am reluat momentul, ce-i drept, cu ochii un pic mai mari 🙂 dat fiind faptul ca nici la concertele rock de amploare (vezi alternosfera) nu s-a intamplat asta (sa pice curentul), pot sa consider ca energiile adunate la un loc la soni erau si mai mari si mai faine. evident, cu lipsa de modestie si mult simt al umorului 😀
a fost un concert minunat pentru mine, ca artist, nu pentru detaliile de tipul “cum a sunat”, “cum a fost mometul x” etc ci pentru ca ne lafaiam intr-un soi de pat imens zeci de oameni si era dimineata si vama si mare si altfel si…(daca va ganditi la prostii, va mananc! si n-am pus “smiley”)
cand ai concert sa zicem in dimineata asta si apoi a doua zi seara….mmm…e si mai frumos! 🙂 am avut timp de rasfat si de relaxare si de vorbit si de haladuit destul intr-o “vama” pestrita in care singurul lucru la care vreau sa ma gandesc e ca nu se asculta manele. restul tine de istoria recenta, pe care o accepti sau nu, de la asfalt la “pitzi”, taximetre si trening, intr-o devalmasie totala. e insa valabil peste tot ca atata timp cat ai o companie frumoasa oricum restul nu mai conteaza. in plus, cand papi cele mai grozave midii pe care le-ai papat in ultimii 2 ani…si esti undeva la pescari si te uiti la mare care-i sus si nu curge si cerul e in valuri…
a doua zi, desi au existat niste activitati pana la ora de concert, a fost incredibil de cald si, pentru ca nu ma introduc in apa din frica, iar pe mal de mare era crunt de frigator…i-am vazut pe altii (stim noi cine) aruncandu-se in piscina 😀 pana si imaginea asta a fost racoroasa 😀
seara am avut recital, la aniversarea localitatii 2 mai. a fost o zi lunga pentru locuitori (manifestarea a inceput pe la 3-4), secventa folk a intrat in scena la 9 si ceva, rockul la 11. norocul a fost ca frigul de noapte (experimentat cam sinistru cu o noapte inainte) a fost un pic mai bland si vantul s-a dus sa bata mai pe mal de mare. a mers ceas totul, m-am bucurat sa fiu in acelasi loc cu oameni faini, fiecare dintre cei care au urcat pe scena a gasit solutiile perfecte de recital, de atitudine. m-am trezit la un moment dat ca-s mandra de oamenii pe care ii cunosc ca sunt asa cum sunt si ca fac lucruri si pentru ca asa-i poarta sufletul, nu buzunarul. asta e insa alta poveste. 🙂
azi, dupa alte drumuri, am ajuns in bucuresti si am constatat ca trebuie serios sa imi scot tricouri si sandale…nu doar nisipul e fierbinte 🙂
evident am primit si o veste proasta din pacate…legata de laptoapa. cred ca ma urmareste un gand rautacios, ca prea mi se strica toate echipamentele 🙂 maine va spun si ce si cum. tot maine va anunt ce fac pe 7 si pe 9 si pe 10 si pe 11 si pe 12 mai. voi incerca sa scriu inainte de probele de sunet pentru concertul din wings 🙂
va las cu cateva pozelici facute in perioada asta 🙂
probe de sunet, la ora 9 dimineataConcert Alina Manole - Papa la Soni - ora 11:00recital 2 mai- ora 22:30...cred...O mana buna de folkisti 🙂bocancii mei bestiali trebuiau imortalizati 🙂Marea mea fara contrast, de undeva de sus de la pescari
