Cronica subiectiva de teatru – “Pai…despre ce vorbim noi aici, domnule?”

Am citit la Hoinaru acum 2 saptamani cronica piesei “Pai…despre ce vorbim noi aici, domnule?”. Intamplarea a facut apoi sa fiu invitata in emisiunea Garantat 100% si sa-l cunosc, fix, pe Catalin Stefanescu. O alta intamplare a facut ca telefonul sa sune ieri la ora 5: invitatie la teatru, Teatru Act, piesa incepe la 7, trebuie sa fiu acolo la 7  fara 20 intrucat, intamplator, 2 bilete au ramas fara cumparator. Intreb – din lumea mea de mailuri, parteneriate si pregatiri de lansare de album – “Ce piesa?”. Titlul e evident, nu? 🙂 Cele doua locuri au fost la 1 m de situatie, ca sa fie intamplarea si mai faina.

Marcel Iures, George Mihaita, Dabija, scenariu Catalin Stefanescu, scriere dupa Morometii.

“Morometii” este una dintre cartile pe care le-am digerat pana la integrare. O anumita zona rurala absenta in viata mea, desi de origine moldoveneasca, si-a avut compensarea in cartea lui Marin Preda. Am refuzat-o de cateva ori, ne-am intalnit ca intr-un soi de inclestare, apoi am citit-o in etape diferite de viata. Unele pasaje isi au amprenta emotionala a varstei si la multi ani dupa, la reluarea lecturii.

Sa extragi inteligent si sa definesti Morometii intr-un dialog de 1 ora si jumatate e dificil. Am pornit cu semn de intrebare. Rezultatul, in acest caz, m-a impresionat si nu pentru ca este al realizatorului emisiunii in care am fost invitata. O scriu serios. Cheile dialogului in doua personaje (Ilie si Cocosila) se afla in salcam, politica, pomana, lada de zestre si gard si cu ele se deschid tablouri narative bine conturate. Reusita unui astfel de demers dramaturgic ar trebui sa se regaseasca in comentariile criticilor de teatru, nu pe blogul acesta. In calitate de spectator cu lecturi destule la activ sunt (si a doua zi) incantata de scenariu. E mult… pentru ca sunt rezervata de fel.

Actori si personaje

Filmul lui Stere Gulea ramane, in zona de vizual, cel mai puternic reper. Victor Rebenciug ramane pentru mine cea mai puternica si (imho) realista reprezentare a personajului Ilie Moromete. Mitica Popescu – Cocosila 1988 – minunat. In continuare va ramane asa.

Marcel Iures intra in poveste cu totul. Gradat. E o chestiune de stare. Dar ma convinge de statutul de taran dintr-un rural ars si sarac. Momentul reamintirilor (veti vedea piesa, veti intelege) este dureros de viu si de adevarat. Nu ma asteptam la altceva decat sa-l “vad” pe Ilie si sa plang atunci cand agonizeaza.

In piesa de aseara, in partea de inceput, personajul lui George Mihaita este… prea urban, un pic nelalocul lui. Partea buna e ca, desi m-a convins tarziu ca e “Cocosila” … pe urma nu m-a scos din imaginea suprapusa. Voi dori sa revad piesa si la 1 an de existenta pe scena. Unele lucruri dobandesc patima si contur in timp.

Regizorul Alexandru Daboja e prezent cat trebuie, fara sa “deranjeze” dialogul. Simboluri cat trebuie (cana cu bastista, pomana, lumanarile – au apus vremurile bune, stim), un twist de personaje, la final, gandit pentru scena, exemplar. Citeam un interviu in care regizorul spunea ca-si dorea sa aduca o “piesa cu tarani” pe scena Teatrului Act. Sa mai scoatem un pic ruralul din public insa…ca ajung si la el acum si ma intristez un pic. In primul rand pentru ca ora de incepere 7 inseamna sa fii macar la 7 fara 5 in sala. Si eu sunt fumator…Apoi…de exemplu…rasul zgomotos, incredibil de zgomotos, la auzul unor cuvinte care nu mai sunt tabu demult. Atat de zgomotos incat pauza catre urmatoarea replica era vizibil mai lunga decat ar fi trebuit.  “Ce-a zis? A  zis Iures “chizdra” ?” – jenanta reactie. Ma mir cu naivitatea pe care o voi pastra pana la capat de curcubeu.

Pentru cine a vazut sau va vedea piesa…sa stiti ca am plecat cu regretul ca n-am luat o bucatica de tablou (minunata ideea fotografiei funerare!).  Ar fi stat in zona mea speciala de pitici, ca un trofeu de amintire a unei Intamplari frumoase, cu teatru la purtator.

Gata! Ma opresc aici!

Mergeti sa vedeti piesa nu ca la un eveniment monden cu nume ilustre pe afis, va rog. E o “piesa cu tarani” in definitiv 🙂

(nu, n-am facut poze cu telefonul, cu blit sau fara, in timpul piesei)