pe vremuri, bunica imi facea friganele sambata seara sau duminica dimineata. era un soi de mini-festin asa, o improvizatie culinara pentru un copil energic, care toata ziua statea pe bicicleta sau inventa povesti cu personaje colorate (despre povesti os a scriu la un moment dat, ca-i de ras mult)
in curand se implinesc 15 ani de cand bunica nu mai este. uitandu-ma la oamenii care mi-au trecut prin viata, multi dintre ei au devenit umbre ale memoriei, desi inca mai fac umbra pamantului. nimic nu i-a tinut in “viata”. cu bunica e altfel pentru ca vreau, cu toate puterile, sa nu uit. nu e nimic incrancenat in asta. e zambet de fiecare data. pacat ca pe vremea ei nu se inventasera camerele foto digitale. as fi avut mai multe repere vizuale ale primei femei pe care am admirat-o vreodata. instruita, educata, luand-o de la zero de nenumarate ori si mai puternica si mai hotarata. am inteles tarziu de ce nu am gasit mentori / idoli la vremea adolescentei. aveam deja unul, atat de aproape si de al meu.
…ma intorc la friganele. uite cata incarcatura emotionala in painea inmuiata in lapte, tavalita in ou si prajita in ulei de masline. 🙂 de la ea am mostenit si invatat sa gatesc, moldoveneste de bun, cu suflet in toate cele. trebuie sa iti fie drag sa faci de mancare, pentru ca nu se poate sa nu-ti fie drag de pamantul din care vine fiecare leguma in parte.
va las cu o mostra. nu e cu patratele, e doar cu drag 🙂 (si am mancat si cana de lapte cu cacao aferenta)
