suna telefonul. ceasul programat. in dormitor soare superb. pe sticla ferestrei am un soi de desen, cu pereche de cerb si caprioara. ma loveste brusc un gand. vin sarbatorile de iarna. am amanat alarma ceasului pentru 10 minute. la naiba, nu mai e nevoie de amanari. acusi se incheie anul. incerc sa-mi aduc aminte lucrurile care s-au intamplat anul asta. panicata, imi vin deodata toate in minte. uhhh…! e bine! inseamna ca am facut destule.
nici 2 luni?!
ma ridic din pat, motanul ma asteapta pe hol cu mieunatul de salut, imi fac ceai, intru sa-mi verific mailurile, citesc stirile, e inca toamna, trimit doua mailuri pregatite de asta-noapte. modific un afis, adaug niste informatii, televizorul mic e deschis, e ziua Turciei, imi aduc aminte de concertul de aseara si de Sanem, pe care abia astept sa o vad inca o data lunea viitoare. aprind inca o tigara, deschid jazzradio, am de scris pentru vineri, stiu cu ce incepe si cu ce termina scenariul “pacatosilor” dar ce ma fac cu emotia asta mare care vine peste mine cand imi deschid povestile scrise pe hartie?
ma umfla rasul: e soare, eu ma uit pe geam si “vad” deja prima ninsoare 🙂 am o stare de bine, cumva. sau, ca sa fiu taaare sincera, e o nevoie de naivitate si de bucurie pe care o indop cu amintirea unui momentele de iarna cand am “iesit la zapada” cu inima toata si i-am pus amprente pe zapada asezata pe masini.
inima, taci! 🙂
uite cate avem de facut, vine acusi Craciunul 🙂
…