m-am calatorit vreme de 4 zile intr-un cuib cu oameni aurii. asa-i vad eu. stralucitori intr-un echilibru de viata care nu vine din inertie, ci din lupta. lupta pentru dragoste. au transformat asta in scop si il au in fata inimii in permanenta. e un scop prea romantic pentru lumea asta? probabil. pentru lumea lor insa e cel mai frumos dintre toate scopurile posibile. e acea destinatie, singura, care conteaza. si e un drum care nu se face usor, ci cu atentie la detalii, cu tenacitate, iar rezultatul e incantator de cald si frumos.
sedimentez acum o parte din transferul de emotie din zilele acestea. am primit un tip de lectie de care aveam nevoie de la 2 profesori blanzi si stralucitori.
am o parte a mea pe care nu mi-o poate lua nimeni. partea aceea care se numeste “bunatate”. nu stiu de ce si cum “gena” asta naiva tot creste, parca cu fiecare palma, cu fiecare rana, cu fiecare nedreptate. o fi bunatatea un soi de “monstru simpatic” , care creste hranindu-se cu uratul din ceilalti?! (asta a fost gand de 1 secunda)
in definitiv, raul e cel mai usor de facut, cel mai la indemana. rautatea cauta scuze tot timpul si pretexte ca sa se manifeste. acorda o puternicie de scurta durata si atat de trista. rautatea e miiiica…si jos…si mananca din tine si te face sa nu mai ai nimic special, nimic luminos. si nici macar nu-ti dai seama…
sa fii bun insa, chiar si atunci cand iti vine sa urli iar in carnea si sufletul tau sunt rani …acolo e lupta care merita, cea mai frumoasa, a ta cu lumea, a ta cu tine insuti.
sunt un om bun si inca lupt sa raman asa
………………………………….
alta serie de versuri, care poarta si ele o semnificatie, ca toate cele pe care le scriu…
tu ai vandut marea, m/v alina manole (album dragoste in 3)
am strigat dupa tine, dupa tine-am strigat un secol sau doua…pana te-am gasit
cu tine alaturi am ales sa tac…tu ai vorbit prea mult, m-ai risipit
an dupa an coloram poezii, an dupa an desenam emisfere
tu le-ai luat, le-ai intins pe asfalt si pasii multimii le-au strivit in tacere
ref: tu ai vandut marea mea pe o noapte
un alt rasarit ai avut langa ea
m-ai mintit ca tine fac parte
esti marea lor acum ….nu mai esti marea mea
am strigat dupa tine, dupa tine-am strigat… visul meu colorat, copt de Luna-n amurg
eu te-ascundeam printre scoici argintii, tu ai curs catre mal…
eu unde mai curg…?
ref: tu ai vandut marea mea pe o noapte
un alt rasarit ai avut langa ea
m-ai mintit ca tine fac parte
esti marea lor acum ….nu mai esti marea mea
……………………………………………
de data asta pun si filmare de anul asta, de acum 1 luna
M-am tot gandit ca ceea ce se stie despre mine, prin intermediul blogului, interviurilor, facebook-ului, scenei, arata in general artistul si s-ar putea ca nu de fiecare data sa se raspunda intrebarilor pe care le aveti in minte. Nu stiu daca e gand egoist sa vreau sa stiu ce m-ati intreba de fapt voi, cei care veniti la concerte sau ma cititi sau ma ascultati… 🙂
Asa ca, pentru voi, cei care veti veni vinerea asta in Vama Veche, am o provocare. Daca vreti, puteti scrie intrebarile voastre pentru mine pe foi de hartie pe care sa mi le dati inainte sau in timpul concertului. Daca vreti imi puteti adresa intrebari direct, intre piese, evident… De la cum s-a nascut o piesa sau alta pana la oamenii de dincolo de instrumente, ce fac ei cand nu sunt pe scena, ce fac eu in afara muzicii, ce face sociologul, comunicatorul sau femeia.
Nu e o indepartare de masca pentru ca ma stiti…in general ce spun pe scena, toate prostioarele mele, sunt din mine, din omul care iubeste, din omul care sufera, din omul care plateste chirie sau lupta pentru ca sa reziste pe asfalt, din omul de langa om sau din oamenii de langa.
Ca sa nu existe dubii, totul se va intampla exclusiv cu si pentru cei care vor veni in Vama Veche, la fata locului, nu aici, pe blog, sau oriunde…:)
Va multumesc si voi astepta cu emotii si bucurie intrebarile voastre!
nu-s fan ghiocei. o fi o chestie de atitudine. cupa de floare prea se inclina, prea are nevoie de sprijin ca sa supravietuiasca. pe cat de rezistente sunt floricelele astea, de ies din pamant cand e inca iarna, pe atat de triste sunt dupa lupta cu pamantul. sfortarea de inceput, cea care le inalta, e miraculoasa…da’ apoi? capul se pleaca. (m-as putea gandi si la o rugaciune, dar … nu azi.)
sunt oameni care dupa ce lupta mult ingenuncheaza obositi, prea obositi de eforturile de inaltare. poate pentru ca nu a fost timpul potrivit pentru ei sa rasara sau e vorba de structura pur si simplu?
raman la garoafele mele, superbe, senzuale, care neavand parfum de la mama natura pot dobandi acel parfum pe care ti-l doresti, imaginezi, amintesti
consideratiile mele de azi pot fi puse pe seama consumului de propolis 😀
