2 saptamani de stat cu piciorul in ghips nu era chiar vestea pe care sa o aud cu bucurie in cabinetul de ortopedie de la sectia de urgenta a spitalului sf. ioan. si desi am o varsta teoretic adulta am inceput sa plang cu sughituri pe patul acoperit cu musama, spunand intr-una, spre disperarea doctorului, ca “nu vreau ghips”, cu tonul acela de copil speriat pe care il aveam in copilarie cand mi se dezinfectau ranile de bicicleta. am avut norocul sa dau insa peste un medic intelegator care sa-mi explice ca fractura aceasta trebuie tratata cu grija, ca nu este indeajuns promisiunea mea ca voi sta cuminte si doar in pat, piciorul nu e bine si trebuie sa se faca bine asa cum trebuie. da, mai exista o alternativa, cea a unei orteze de glezna, dar nu acum, nu de la inceput. tot printre sughituri am spus “imi cer scuze, ma comport copilareste” iar medicul a zambit si mi-a spus ca de cand e medic a vazut destule si ca e normal sa fiu asa…
accidentul a fost ca toate accidentele, stupid adica. o treapta nesemnalizata la godot, am calcat fara sa o vad si piciorul s-a dus intr-o parte. am si cazut in genunchi cat sa-mi amintesc cam cum e, m-am ridicat repede insa, urma sa urc pe scena, urma concertul. cateva minute adrenalina momentului a functionat perfect, parca nu ma durea nimic, oricum stateam pe scaun in fata microfonului. apoi a inceput sa fie dureros in valuri. cu siguranta mi-a ajutat emotia si concentrarea din timpul pieselor pentru ca doar in pauze simteam ca nu e in regula.
dupa concert m-am tot rugat, am tot sperat sa nu fie atat de grav incat sa re-experimentez ghipsul de vara (in 2009, tot in iulie, incercam sa merg pe plaja din vama veche cu ghips la piciorul drept, ba sa mai urc si pe scena folk you unde ma astepta un scaun inalt…). ajunsa acasa mi-am uns locul lovit cu diclofenac, am infasurat glezna cu fasa elastica si am picat cu somnul in toti porii. din somn m-a trezit durerea, ascutita ca un creion cu mina, n-au functionat nici gheata, nici o noua transa de unguent.
acum stiu ca s-ar putea sa sune cam dramatic ce povestesc eu aici, dar imobilitatea partiala e greu de suportat pentru un om care face o multime de lucruri, in casa si in afara ei. in plus, nu mi-am dat seama cam cate operatiuni fac de obicei, mai ales acum, de cand e atat de cald si vreau ca lucrurile din preajma mea sa fie cat de cat ordonate si aerisite. sau reci, vezi apa pe care o tin langa mine in loc sa o pun la frigider, pentru optimizare de traseu. in plus, dodo are pretentiile lui de hrana, balcon, mangaiere si nu intelege de ce nu trebuie sa-mi stea in cale cand ma ridic cu tot cu carje de pe scaun. recalcularea de traseu, amanarea unor intalniri stabilite pentru saptamana viitoare…hm…s-au complicat lucrurile.
si evident, intervina problema gandurilor, multe, panicate sau adanci si calme. pentru un om ca mine, invatat prea putin sa fie rasfatat, dorinta de a schimba lucrurile “in viitor” e uriasa, chiar daca pretextul, iata, e unul minor. pentru ca grija vine din dragoste nu din datorie, am 2 saptamani in care sa vad, cu atentie, de ce trebuie sa ma rup si ce trebuie sa pastrez in viata mea, tocmai pentru momentele in care s-ar putea sa-mi fie greu. cele de pe la 60 si ceva de ani.
si da, dupa o saptamana de ghips voi purta orteza…