mă mai gândesc la tine

Mă mai gândesc

mă mai gândesc la tine
cu grijă
ca pentru mine
în definitiv
o parte a ta a rămas aici
într-una dintre “cutiile” acelea
pe care le țin minte arhivele
serverele din deșert
cataloagele
jurnalele
poeziile
mă mai gândesc la tine
cu grijă
să bei apa destulă
să dormi destul
să trăiești frumos
iubind suficient cât să nu te pierzi
prea mult
în alții
sau măcar să te pierzi
în cutii la fel de frumoase
ca cele dinăuntrul meu
pentru că în definitiv
ești o parte din mine
care trebuie să bea apă
să doarmă destul
să trăiască frumos

Mă mai gândesc la tine.

Alina Manole, feb 2014

cu piciorul in ghips

2 saptamani de stat cu piciorul in ghips nu era chiar vestea pe care sa o aud cu bucurie in cabinetul de ortopedie de la sectia de urgenta a spitalului sf. ioan. si desi am o varsta teoretic adulta am inceput sa plang cu sughituri pe patul acoperit cu musama, spunand intr-una, spre disperarea doctorului, ca “nu vreau ghips”, cu tonul acela de copil speriat pe care il aveam in copilarie cand mi se dezinfectau ranile de bicicleta. am avut norocul sa dau insa peste un medic intelegator care sa-mi explice ca fractura aceasta trebuie tratata cu grija, ca nu este indeajuns promisiunea mea ca voi sta cuminte si doar in pat, piciorul nu e bine si trebuie sa se faca bine asa cum trebuie. da, mai exista o alternativa, cea a unei orteze de glezna, dar nu acum, nu de la inceput. tot printre sughituri am spus “imi cer scuze, ma comport copilareste” iar medicul a zambit si mi-a spus ca de cand e medic a vazut destule si ca e normal sa fiu asa…

accidentul a fost ca toate accidentele, stupid adica. o treapta nesemnalizata la godot, am calcat fara sa o vad si piciorul s-a dus intr-o parte. am si cazut in genunchi cat sa-mi amintesc cam cum e, m-am ridicat repede insa, urma sa urc pe scena, urma concertul. cateva minute adrenalina momentului a functionat perfect, parca nu ma durea nimic, oricum stateam pe scaun in fata microfonului. apoi a inceput sa fie dureros in valuri. cu siguranta mi-a ajutat emotia si concentrarea din timpul pieselor pentru ca doar in pauze simteam ca nu e in regula.

dupa concert m-am tot rugat, am tot sperat sa nu fie atat de grav incat sa re-experimentez ghipsul de vara (in 2009, tot in iulie, incercam sa merg pe plaja din vama veche cu ghips la piciorul drept, ba sa mai urc si pe scena folk you unde ma astepta un scaun inalt…). ajunsa acasa mi-am uns locul lovit cu diclofenac, am infasurat glezna cu fasa elastica si am picat cu somnul in toti porii. din somn m-a trezit durerea, ascutita ca un creion cu mina, n-au functionat nici gheata, nici o noua transa de unguent.

acum stiu ca s-ar putea sa sune cam dramatic ce povestesc eu aici, dar imobilitatea partiala e greu de suportat pentru un om care face o multime de lucruri, in casa si in afara ei. in plus, nu mi-am dat seama cam cate operatiuni fac de obicei, mai ales acum, de cand e atat de cald si vreau ca lucrurile din preajma mea sa fie cat de cat ordonate si aerisite. sau reci, vezi apa pe care o tin langa mine in loc sa o pun la frigider, pentru optimizare de traseu. in plus, dodo are pretentiile lui de hrana, balcon, mangaiere si nu intelege de ce nu trebuie sa-mi stea in cale cand ma ridic cu tot cu carje de pe scaun. recalcularea de traseu, amanarea unor intalniri stabilite pentru saptamana viitoare…hm…s-au complicat lucrurile.

si evident, intervina problema gandurilor, multe, panicate sau adanci si calme. pentru un om ca mine, invatat prea putin sa fie rasfatat, dorinta de a schimba lucrurile “in viitor” e uriasa, chiar daca pretextul, iata, e unul minor. pentru ca grija vine din dragoste nu din datorie, am 2 saptamani in care sa vad, cu atentie, de ce trebuie sa ma rup si ce trebuie sa pastrez in viata mea, tocmai pentru momentele in care s-ar putea sa-mi fie greu. cele de pe la 60 si ceva de ani.

si da, dupa o saptamana de ghips voi purta orteza…

dupa scurt-circuit

sa presupunem ca viata ta a urmat un curs de evolutie normal (unde normal inseamna bifarea cu limitele de rigoare a parametrilor sociali de munca, viata de familie etc). si la un moment dat…poc! nu in mediile exterioare ci inauntru. pentru tine are loc un scurt circuit (in general de sanatate) care te forteaza sa-ti reformulezi strategia de viata.

in prima etapa concentrarea pe tine e maxima. daca ai fost un individ dedicat celorlalti, mediul extern te va judeca aspru in aceasta perioada sub pretextul grijii fata de tine. in fapt, doar se tem ca timpul pe care ti-l aloci mai nou nu-i include.

a doua etapa inseamna cumintenie si “to do” list ca sa-ti fie bine. te tii o vreme de toate, dupa cum te pricepi mai bine (meditatie, xanax, sport, cursuri de …orice, ponderare), ignorand semnalele din afara, ba chiar opunandu-le rezistenta.

a treia etapa identificata e cea in care incepi sa faci concesii. ti-e dor de capacitatea timpului tau de dinainte de scurt-circuit. ti-e dor de tine cu ceilalti, de caldura degajata de fostul Tu. ti-e dor sa-ti fie grija si sa te imparti catre toti cei care conteaza, desi poate din din cauza lor…

a! sa fie si o piesa de atmosfera intre timp…

a reveni inseamna asteptari la care trebuie sa raspunzi. sa fii acelasi . sa faci lucrurile la fel.  sa simti la fel. si niciuna dintre asteptarile acestea nu mai au ecou. pe cat e mai fortat momentul de schimbare, pe atat te indepartezi de fostul Eu. evolutia Celorlalti e mai inceata si oricat ar fi de empatici nu te vor ajunge. si dincolo de asta, nici nu te vor intelege…si e firesc sa nu o poate face. intelegerea profunda vine din experienta directa din pacate. si iata-te in fata unei alegeri. o intuiti bine.

nu stiu daca etapa a patra inseamna redefiniri majore pe fondul noii structuri. cand voi ajunge si acolo va voi povesti

pana atunci 🙂 avem inca o editie de luna patrata cu muzica folk 100% romaneasca. astazi, de la 6 la 8, la Radio Lynx, e folk dupa voia voastra