despre experienta ceaunelor

experienta aceasta merita sa fie povestita cel putin pentru ca in noaptea de sambata spre duminica nu ma mai lua somnul 🙂

am stabilit ce gatesc, am stabilit pasii, am trimis retetarul pentru stabilirea cantitatilor finale, m-am trezit la 7 si jumatate, la 9 fara un sfert eram la locul faptei. dimineata, inca racoare, cafeaua pe terasa, fasolea deja la fiert, cocosii la randul lor in proces de fierbere, legumele taiate. da, am primit ajutor, ca ceaunele sunt uriase.

si ne-am apucat. am inghitit fum cat pentru 2 baxuri de tutun, am baut litri de apa. am gatit.

nu partea asta merita povestita ci bucuria de a vedea oameni mai mult sau mai putin cunoscuti care au vrut sa pape ce-am facut eu. sau faptul ca dupa 50 de minute primul ceaun cu bors de cocos(h) era aproape gata si ca da, la buna inspiratie a lui horatiu, cand a inceput aventura culinara, am gatit mai mult astfel incat sa mai existe un “ceaun de rezerva”. sau bucuria de a pune in castroane si farfurii pentru cei veniti la masa.

i-am cerut scuze taximetristului la intoarcerea acasa pentru fumul din hainele mele. mi-a spus “lasati, doamna, ca se vede ca ati muncit astazi” si m-am gandit la cei care ma hranesc atunci cand ies in oras. am stat ore langa focuri aprinse pe o caldura mare rau (nu ca in bucatarie ar fi mai racoare), aveam picioarele umflate, ma durea capul, aveam ochii mici si o oboseala maxima. unii fac asta in fiecare zi. am constientizat asta asta-noapte (sau dimineata, in fine) cand m-am intins in pat. nu e o meserie usoara, oricat de asumata ar fi ea de cei care chiar au ce cauta in bucatariile publice…

am trait o zi minunata, asta cu siguranta. mi-era dor sa gatesc si sa impart papa bun pentru prieteni. a fost o premiera pentru mine sa gatesc in spatiu public. am avut emotii cat china 🙂

sa va fie de bine! 🙂

multumesc lui horatiu pentru invitatie, multumesc tuturor ajutoarelor mele de la copac, multumesc celor care au facut poze ca sa ma vad apoi in actiune (e o ipostaza noua, cum sa nu vreau poze?!), multumesc prietenilor ramasi in bucuresti si care au venit pe canicula la racoarea de sub copacel si care au inhalat si ei o parte din fum ca sa fie langa mine.

si, daca tot v-am hranit un pic, sper sa ne vedem joi, la clubul taranului, la spectacolul “joia pacatosilor” , ca sa hranim si sufletul 🙂

O pasiune secundara

Daca doriti sa ma cunoasteti si altfel decat in ipostaza de om care canta, iata, a aparut ocazia. O ocazie de duminica, de pranz de duminica, in care daca nu aveti chef de gatit si de incalzit casa cu aragaz sau cuptor….va invit la masa. Va voi gati duminica ACEASTA la ceaun doua dintre felurile mele preferate de mancare, cu istorie de familie si de viata: bors de cocos si fasole pestrita cu afumatura.

Ca sa va relaxati un pic si sa aveti incredere sa veniti si sa gustati din ceea ce gatesc cred ca trebuie sa va povestesc un pic despre aventurile mele bucataresti 🙂

Am gatit pentru prima data in clasa a 3-a, asta dupa o “practica” intensa in bucataria bunicii unde-mi bagam nasul in orice. Si cand spun “orice”, credeti-ma pe cuvant! Un compot de cirese din ciresul din curte. Il tin minte si acum pentru ca facusem si insolatie si aveam febra, iar compotul acela “m-a pus pe picioare” 🙂 A urmat in vacanta de vara a aceleiasi varste (unele lucruri sunt notate, da) o mancare de rinichi cu vin alb (si da, am pus cam mult vin, tin minte asta pentru ca mi-a fost cam rau si de atunci nu prea imi plac cartile de bucate). Am dezbracat gaini de pene si am invatat sa le transez cam tot pe atunci. Prima supa de legume am gatit-o in clasa a 5-a si din momentul acela mi-am luat “rolul” de bucataras in serios in casa mamei. Cred ca pentru ea a fost amuzant sa ajunga acasa de la birou si sa gaseasca si masa pusa si bunatati…ca doar nu gateam orice, nu? Uneori exageram, vezi faptul ca acum mananc icre destul de rar… :))

Am invatat destul de repede sa improvizez. Dati-mi un frigider aproape gol si cu siguranta gasesc cel putin 2 solutii. Asta mi se trage din studentie cred, cand resursele din primul an, inainte sa ma angajez, au fost cam putine.

Nu-mi place sa gatesc pentru mine only, prefer un sandvish sau ceva ce pot face in 10 minute.

Cuptorul, ca inventie, mi se pare in continuare genial si fara el unele mancaruri chiar nu….chiar nu! 🙂

In continuare pun muraturi si fac dulceata. Plus visinata, dar asta e la alta categorie 🙂

La ultimul gratar la care am fost invitata am sfarsit prin a-mi baga nasul in fum si a-mi testa bataturile din varful degetelor (chitara sa traiasca!) pentru a intoarce carnea, micii, aripioarele…Nu ma pot abtine! 🙂

Fripturile imi plac cu cat mai putine condimente, dar asta doar de vreo 3 ani. Etape de gust 🙂

Mancaruri preferate am…o multime! Asta nu inseamna ca le si fac, prefer sa ma gandesc la ele si sa-mi amintesc gustul, nu de alta, dar caloriile conteaza 🙂 Lista ar cuprinde obligatoriu, din cele pe care imi si place sa le gatesc: musaca la cuptor (reteta adaptata si devenita “musaca de impacare”), ardeii umpluti, coastele de porc la cuptor, borsul cam de orice fel (preferat acum vara fiind borsul-de-verde, cel facut doar din “buruieni” si care se poate manca rece), fasolea cu afumaturi, varza de vara cu carne de porc, oua umplute… Din toate astea in ultima perioada am gatit cel mai des salate 😀

Nu ma pricep prea bine sa fac prajituri si dulciuri. Tot in vremea copilariei mi-am testat abilitatile, am reusit doar un parfait de ciocolata si un mousse de capsuni…plus pandispane clasice dar ele nu se pun… M-am resemnat cu gandul ca stiu niste locuri in Bucuresti unde pot sa-mi satisfac pofta cu un cornet de ciocolata si o amandina…

Imi dau seama cam cate as mai avea de povestit legat de experientele/experimentele mele culinare. Am gatit carnuri mai putin obisnuite, am testat combinatii de gusturi…ca orice om pasionat de bucatarie de altfel.

Va povestesc toate astea pentru ca am ocazia sa gatesc ceva din ce-mi place …. si o fac in mod public. Si am emotii uriase si sunt stresata rau pentru ca … prietenii pot sa te minta ca le-a placut, clientii unei carciumioare…nu 🙂

Ideea a aparut in toamna. Vorbeam cu Horatiu, gazda La Copac, despre cati oameni se aduna in jurul ceaunelor cand vine vorba de zile de duminica, si cati dintre ei povestesc despre mancarurile pe care le fac. Atunci a spus Horatiu pentru prima data “cum ar fi….?” si aveam acelasi gand!

Iata ca se intampla!

Recapitulez oarecum: Duminica, 23 iunie, La Copac (Pitar Mos 23) gatesc pentru oricine vrea sa vina sa manance un bors de cocos si o fasole pestrita cu scaricica. Voi gati afara, la ceaune. Voi avea si ajutoare, ca 70 de litri de ciorba inseamna …ohoo….muuult! 🙂 Cine vrea sa ma vada in actiune poate sa vina si mai repede de ora de pranz. Teoretic, mancarea va fi gata pe la 12 jumate – 13 🙂

Evident puteti comanda si alte feluri de mancare, bucataria este deschisa 😀 Limonadele sunt bune, fresh-urile inventive, e liniste si racoare sub umbra de copac.

Va recomand si sa faceti rezervari…

Va imbratiseaz cu drag,

Alina Manole – FJChef (FJ stiti de la ce vine, da?) 🙂

Multumesc, Catalin Savulescu pentru fotografii! 🙂

P.S. Si dupa ce luam masa impreuna duminica, joia viitoare va astept la spectacolul “Joia Pacatosilor”, la Clubul Taranului. Bucuresti 🙂

friganele cu amintiri

pe vremuri, bunica imi facea friganele sambata seara sau duminica dimineata. era un soi de mini-festin asa, o improvizatie culinara pentru un copil energic, care toata ziua statea pe bicicleta sau inventa povesti cu personaje  colorate (despre povesti os a scriu la un moment dat, ca-i de ras mult)

in curand se implinesc 15 ani de cand bunica nu mai este. uitandu-ma la oamenii care mi-au trecut prin viata, multi dintre ei au devenit umbre ale memoriei, desi inca mai fac umbra pamantului. nimic nu i-a tinut in “viata”. cu bunica e altfel pentru ca vreau, cu toate puterile, sa nu uit. nu e nimic incrancenat in asta. e zambet de fiecare data. pacat ca pe vremea ei nu se inventasera camerele foto digitale. as fi avut mai multe repere vizuale ale primei femei pe care am admirat-o vreodata. instruita, educata, luand-o de la zero de nenumarate ori si mai puternica si mai hotarata. am inteles tarziu de ce nu am gasit mentori / idoli la vremea adolescentei. aveam deja unul, atat de aproape si de al meu.

…ma intorc la friganele. uite cata incarcatura emotionala in painea inmuiata in lapte, tavalita in ou si prajita in ulei de masline.  🙂 de la ea am mostenit si invatat sa gatesc, moldoveneste de bun, cu suflet in toate cele. trebuie sa iti fie drag sa faci de mancare, pentru ca nu se poate sa nu-ti fie drag de pamantul din care vine fiecare leguma in parte.

va las cu o mostra. nu e cu patratele, e doar cu drag 🙂 (si am mancat si cana de lapte cu cacao aferenta)

friganele cu dragoste