cand imi amintesc de martisoare, o perioada anume imi vine in minte. eram in scoala generala si colegul de banca era fiul directoarei de scoala. va dati seama cate martisoare primea doamna directoare 🙂 colegul meu lua de la ea (nu stiu daca cu stire sau nu) si venea in clasa cu punguta cu minunatii. “pe vremea mea“, martisoarele aratau oarecum clasic, dar cand dadeai peste unul mai special…era sarbatoare. cat timp am impartit aceeasi banca am primit cate un martisor in fiecare pauza. pe unul inca il mai am, in carcasa de plastic, o floricica vizibila in ambele parti…amintirea aceasta mi-e draga mult si ma induioseaza. cu tot cu amintirea asociata a fetei care nu intelegea de ce colegul ii daruieste atatea martisoare 🙂
un alt martisor frumos l-am primit ani mai tarziu si a fost o carte lasata la usa camerei de camin, ca eram plecata, nu de altceva. imi doream cartea, era obligatorie pentru studiul sociologiei, o am si acum si o pretuiesc pentru ce scria acolo si pentru cine mi-a daruit-o. cu tot cu dedicatie. nu tine de emotii de indragostire, tine de altfel de emotii, de prietenie, mult mai puternice la vremea aceea, care insa nu au rezistat timpului si mai ales distantei.
al 3-lea martisor de referinta e de dupa 30 de ani. momentul a fost frumos si adolescentin, ca o naivitate cu snur alb-rosu.
ma intreb ce imi voi mai aminti la 63 de ani din toate astea. in fine, blog sper sa am si atunci 🙂
(floarea din poza are si ea o istorie…acum sper doar sa mai lumineze ceva din primavara capricioasa a lui martie)
