Am primit tricoul din imaginea de mai jos. L-am purtat. O să îl mai port deși nu sunt de acord cu mesajul, dar tocmai pentru că nu sunt de acord a generat niște discuții foarte interesante despre Fericire și căutarea ei. Căutare versus așteptare, așa s-a numit un adevărat debate pe care l-am avut în cerc restrâns, pătrat de fapt că deh, e pandemie.
Căutăm fericirea și o avem în minte drept scop în fiecare dintre acțiunile noastre sau ne vedem liniștiți de toate lucrurile de asfalt care să ne mulțumească (muncă, facturi, rate, întâlniri, seriale) fără pretenții și dacă o fi să ne găsească, lucky us?
Depinde, evident, cum definim fericirea. Dacă ține de bani, schimbăm subiectul. Dacă ține de o relație, atunci schimbăm subiectul din nou pentru că 1. Nu mi se pare sănătos ca așa minune să depindă exclusiv de un alt individ și 2. un cuplu are și atribuții administrative. De exemplu, cine spală vasele și cine șosetele, cine gătește sau cine sforăie. Hai să nu amestecăm chiar toate, vă rog.
Pentru mine, ca să mă pun fair în discuție, fericirea înseamnă momentele de echilibru perfect între lumea mea și lumea exterioară. Între vreau și trebuie. Între dorințe și obligații. Umbrelă mare, vă zic! Ca să mă întorc puțin la paragraful anterior, Iubirea nu mi-a adus fericire, dar a adăugat un context emoțional bun și consistent pentru manifestarea momentelor de grație din interiorul meu.
Și da, Fericirea nu e o stare continuă. Prima dată când am simțit-o cu adevărat a durat doar câteva secunde. A doua oară la fel. (și gata, credeați că mai număr?) O mai vreau? Da. Am așteptat-o să vină? Nu. Am dorit-o, am muncit pentru ea, am ajustat asperitățile din interiorul meu, mi-am vindecat traumele, m-am impacat cu cine sunt și apoi i-am pornit în căutare. Căutarea echilibrului, precum spuneam. Numai atunci când ești în echilibru o poți “vedea”, o poți recunoaște. Dacă aș fi căutat asfalt în loc de emoții, dacă aș fi renunțat la obiceiul “burghez” de a scrie (așa mi s-a spus), dacă aș fi renunțat să visez cu ochii deschiși pentru că asta nu produce nimic concret sau imediat, dacă m-aș fi schimbat pentru a semăna mai mult cu x sau y (of, Doamne, mi s-a spus la un moment dat să devin și eu o femeie cu viață normală, ce atâta cântat și scris, mai bine fac un copil și intru în rândul lumii🤦🏻♀️), dacă mi-aș fi limitat așteptările pentru că “asta e, așa e lumea, doar nu vrei să ramai fără oameni în jur”, dacă aș fi înghițit lipsa bunului simț, dacă m-aș fi împietrit pe dinăuntru de tot…aș fi renunțat la mine toată și la scopul meu de Fericire. Sau, așa fiind, poate m-ar fi găsit fericirea altora pe acasă și i-aș fi închis ușa în nas. :)) Da, nu uitați, fericirea unuia nu este fericirea altuia. Nu uitați asta când încercați să vă convingeți prietenii să fie mai mult ca voi decât ca ei înșiși. 🙂
Subiect lung, aș mai sta să despic firul în 467, am pornit de la un tricou și de la o dezbatere privată, am ajuns la altele, acum vreau să coc niște vinete. Apoi să mai pregătesc una alta pentru lansarea de marți (cum adică ce lansare??????) . Apoi să visez cu ochii deschiși că îmi este bine și mai ușor în lumea exterioară. Dar până la momentul acela am de făcut lucrurile care îmi dau echilibru: să scriu, să cânt, să rămân copil, să mă joc cu gândurile, să dansez cu mâinile, să muncesc, să îmi fac griji, să iubesc, să mă mir de ce e frumos și bun, să văd Unicorn și pitici și să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru ce viață frumoasă am. 💛🟨
