Posted on

Cand nu stii ce inseamna “Ghimnde silopter”

Acum cateva zile scriam despre violenta domestica. Incercam de fapt sa scriu despre asta, dupa o serie de intamplari succesive care mi-au aratat ca lumea de langa mine e inca in regula…

Ca raspuns la acest articol, o prietena comenta pe facebook: “mult mai grav mi se pare actul de violenta extrema asupra copiilor….femeile pot riposta, copiii nu!“. I-am dat dreptate, apoi mi-a tot sunat in cap faptul ca parte dintre adultii-victima sau adultii-agresori au fost copii al caror context de familie a avut componente agresive (fizice sau emotionale).

Astazi am citit in descrierea unui material adresat bloggerilor urmatoarele: “Nici nu știm cum să începem, pentru că este un subiect foarte delicat. Un subiect despre care n-am crezut c-o să-l abordăm vreodată. Și nu pentru că suntem reticenți la astfel de subiecte, ci pentru că n-am crezut că există așa ceva. Este trist, foarte trist“. Da, este cea mai sincera descriere si o stiu. Campania la care se facea referire se numeste “Copiii fara eticheta”

Aleg greu campanii in care sa ma implic, poate pentru ca sunt mai mult artist decat blogger. De data aceasta insa o fac cu toata inima.

Cateva date de sondaj (aici sociologul de mine e trist de rezultate) arata faptul ca 38% dintre parinti recunosc abuzul fizic asupra copiilor in familie si ca 63% dintre copii afirma ca sunt batuti acasa de catre parintii lor. Pentru multi dintre parintii intervievati o nuia sau o urecheala aplicata nu inseamna abuz fizic…ci un act de corectie normal. Nu stiu pentru cati dintre parintii care citesc rezultatele lucrul acesta au reactia “ei, si ce mare lucru daca ii dau o palma“…sper ca pentru prea putini…

Dincolo de date exista insa experiente personale. Despre asta voi aminti aici. Da, din pacate stiu cum arata un adolescent ca rezultat al unei educatii facute cu palma. I-am vazut angoasele, trauma. Va fi un adult cu probleme de rezolvat si ii doresc sa poata face asta. Cunosc femei adulte ai caror parinti au optat, unul prin tacere, altul prin executie, pentru corectii fizice. Cunosc si barbati adulti batuti in copilarie care inca sufera si inca traiesc cu furie inantru. In vremea copilariei nu, nu au avut cum sa riposteze… Fiecare dintre adultii la care ma gandesc sunt ceva mai tristi, mai frustrati, mai apasati.

Nu exista numai forme fizice de abuz si cred ca abuzul emotional este subestimat…

Am cunoscut mult prea multi adulti a caror copilarie a fost marcata de “Nu esti bun de nimic“, “Uita-te la tine cum arati“, “N-o sa faci nimic in viata asta“. Nu voi putea intelege niciodata cum un parinte poate face asta unui copil. Ii voi numi doar “nascatori de copii”…ca parinti…nu pot…

Pentru cei care sunt mai sceptici si nu isi pot imagina prea bine cam cum e actul de violenta asupra unui copil voi sugera un exercitiu de imaginatie.

Aveti 80 de cm inaltime…cam cat piciorul unei mese de bucatarie. Nu ajungeti inca sa vedeti ce e pe masa. Un om-mare sta in picioare langa voi si va doare gatul cand va uitati in sus. Il iubiti mult, nu stiti exact de ce si cum, stiti doar ca il iubiti si gata. Si in timp ce va uitati in sus, primiti o palma care va da jos. Sunteti si mai mic. Si doare al naibii.  Motivul pe care il auziti: “pentru ca ghimnde silopter“. Nu intelegeti ce inseamna cuvintele acestea pentru ca nu v-au fost explicate niciodata. Sau poate nu vi se spune nimic si auziti doar un urlet, atat de tare incat va acoperiti urechile…si pentru ca faceti asta mai primiti o palma…

Stiu, sau sper, ca pentru foarte multi dintre cei care cititi acum, acest exercitiu e inutil, ca nu va puteti imagina sa dati intr-o fiinta mica, ce nu stie cate stiti voi despre viata si care nu e vinovata pentru nimic din ceea ce parintii vostri poate au facut, sau sefii de la birou…

Stiu si sper ca, daca aveti bloguri si pagini de facebook, sa promovati aceasta campanie.

Femei, barbati, stiu ca traim intr-o tara in care unul din proverbe spune “bataia e rupta din Rai”. S-ar putea ca semnificatia acestui proverb sa fie alta decat ni s-a spus. Poate semnifica faptul ca “bataia” a fost rupta din Rai si coborata in Iad, acolo unde ii este locul.

Posted on

intre ratiune si simtire

cat de special poti sa ramai cand celalalt iti stie toate intunecimile? in definitiv, perioada cea mai frumoasa  a unei relatii e aceea de la inceput, cand reprezentarile tale primeaza, cand proiectiile tale suplinesc lipsa de informatii despre celalalt. atunci se toarna statuia, atunci il vezi pe celalalt la fel de sus ca si tine sau un pic mai sus. apoi, rand pe rand, pe masura ce relatia inainteaza, observi lucrurile mici si deranjante. daca ai ghinion, ajungi sa cunosti in celalalt si pe propria piele lucruri grave, adanci, de structura, inimaginabile.

cat de mult rezista dragostea nu neaparat in fata incercarilor, cat in fata provocarii de a avea alaturi de tine un om complet strain fata de cel pe care il stiai? cat de mult rezista ratiunea in fata unei asemenea schimbari de situatie?

aici intervine chinul. pe de o parte, ratiunea si chiar bunul simt iti vor spune ca nu poti trai langa un strain. trauma va instaura o stare de nesiguranta permanenta. apare si dorinta de payback, in definitiv suntem programati sa nu intoarcem celalalt obraz ci sa corectam, din ce in ce mai agresiv, greselile celuilalt. oricum ne-a devenit strain, nu?!

inima insa…inima insa va cauta cu toate puterile o logica pentru care sa continui, iti va oferi scuze in baza carora sa te convingi singur ca a ramane alaturi e un gest firesc, pe alocuri omenos si bun. ca intunecimile celuilalt pot fi, o data cunoscute (deci aduse la lumina), corectabile. tot inima insa iti va atrage atentia, prin efectele unor recidive, ca esti ranit.

avem asadar o variabila comuna, cea a ranii, a traumei. factorul timp este uneori suficient de puternic incat sa estompeze socul si, cum avem tendinta normala de a conserva starile placute, motoarele vor merge o vreme. recidiva celuilalt te va readuce insa, fara putinta de scapare, la momentul traumei. il vei trai cu aceeasi intensitate, rana cusuta se va desface larg. mai poti trece peste asta?!

cu ani in urma am crezut ca pot acoperi o rana facuta in cel mai fericit moment prin “timp”. am avut naivitatea de a ma convinge, de una singura, ca lucrul acela nu mi se intampla mie. ca e in afara mea, ca e imposibil. pentru ca nu primeam nici explicatii nici sprijin, pentru ca celalalt era suficient de nepregatit incat sa managerizeze criza, efectele au fost devastatoare, am devenit un alt om, mai putin frumos, permanent in garda, permanent gata de riposta. la 20 si ceva de ani crezi ca poti sa te lupti cu monstri fara sa platesti cu tine insuti.

asta nu inseamna ca de la 30 de ani incolo vei fi mai intelept, ci doar ca vei avea o limita de trauma pusa mai sus. esti mai rezistent. ratiunea si emotionalul vor reactiona fix la fel, ducandu-te inspre aceleasi dileme, inspre aceleasi efecte, inspre aceleasi crize. si da, vei cadea in aceeasi greseala, de a crede ca lucrurile sunt rezolvabile.

cu siguranta un scop/proiect comun ajuta (casa, familie, copil etc). ce te faci insa cand acest proiect nu e definit? hm…

Posted on

drumurile poarta adevaruri incomode

sa pleci la un drum nou inseamna sa faci bagajul dupa ce, o vreme poate, te-ai insigurat intr-un univers confortabil de “a-fericit”. ce iei la tine? ce alegi din multimea de amintiri, de lucruri?

a fost o vreme cand purtam dupa mine toate amintirile. acum, pe masura ce trec anii, aleg mai atenta povara emotionala a bagajelor mele. niciun bagaj din cele cu care pornesti la drum nu trebuie sa atarne mai mult ca motivul pentru care ai ales desprinderea.

drumurile pornesc dinauntru, intotdeauna dinauntru. cele vechi se lipesc de pasi si ingreuneaza. daca iti spun: “pune gratarul la rascruce, curata talpile, ramai intors cu spatele pentru ca oricare celalalt isi are deja drumul lui nou de o vreme incoace“….te vei supara putin? e un adevar incomod…o sa-ti treaca supararea dupa ce vei face primul pas…care pas oricum e ca o aruncare in prapastie…dar ce senzatie de plutire incredibil de frumoasa…si habar nu ai ca plutesti spre Sus

impachetez doar haine astazi.  inca ma mai gandesc cat din tine las aici…tu esti bagajul meu incert si dureros, care se roaga inca, fara sa stie ca ar putea fi al naibii de fericit

Posted on

ganduri insomniace

1. imi plac oamenii saraci cu duhul pentru ca simplitatea reperelor de iubire sau ura nu le forteaza cu nimic echilibrul interior. pentru ca nu-si pun de altfel niciodata problema unui echilibru. omul cu duhul gol e fericit sau nefericit, dar nu in acesti termeni ci in termeni de “mi-e bine sau nu mi-e bine”. nu va analiza in profunzime cauzalitatea starii lui generale. eventual va identifica factori externi: munca, sef, nevasta/sot, copil/copii…si va incerca prin puterile sale brute sa se readuca la starea de confort

2.  fiecare femeie are nevoie de un cal alb. evident si de print, dar daca printul cu pricina incepe sa uite ca o relatie nu inseamna procesul de cucerire si atat..atunci calul parcat in curte/balcon are rolul de a aminti ca la un moment dat totul parea de poveste.  ajuta la conservarea nervilor fara xanax.

3. nu mai cred ca lucrurile bune se intampla oamenilor buni. oamenii buni sunt luati de fraieri, manipulati, folositi. oamenii buni nu vor ajunge sa se asocieze intim cu oameni buni, ci -compensatoriu-cu oameni care au nevoie de ajutor si care, cred asta, vor ajunge sa creada ca omul de langa li se cuvine.

4. decizia nu inseamna o alegere intre o situatie existenta rea si una potentiala buna. inseamna alegerea intre criteriile rationale si emotionale ale situatiei existente. teoretic ar trebui sa sune mai simplu. practic, e ucigator si dureros. inclin sa cred, bazandu-ma pe propriile experiente, ca tot ratiunea trebuie sa aleaga. cu creierul traim o viata, inima o punem pe medicamente daca e cazul

un 5 personal: some dreams really matters