Tin minte vremurile in care explodam la prima abatere de la regulile de bun-simt. Sau de la drumul firesc al lucrurilor. Sau din nimic, cata vreme definim “nimicul” ca pe un efect nu o cauza cu radacini mai adanci (sau drept pretext). In orice caz, reactiile mele erau, pe timpuri, ceva mai directe, vocale. Spuneam ce aveam de spus, fara menajamente. Mai ales celor straini de casa mea, adica celor cu care colaboram, lucram etc.
Maturizarea (imbatranesc, de fapt!) m-a luat un pic prin surprindere cu abandonul de nervi, retentia de calm si prelucrarea emotiilor negative.
Intrebarea este…e de bine sau nu?
In ultima vreme observ in comportamentul unora dintre cei cu care colaborez fel de fel de erori. Unele neintentionate, dar care imi afecteaza buna desfasurare a proiectelor mele. Altele pur si simplu vadit cu intentie, care mizeaza fix pe stilul meu calm de lucru si lipsa de reactii galagioase.
Un prieten imi spunea ca atata vreme cat nu tipi lucrurile nu vor merge bine pentru tine. L-am contrazis. Ma trezesc luata un pic “de-a gata” in anumite relatii de lucru? Cam da. Si atunci ce sa fac daca nu vreau sa tip?
Dau cateva exemple: un furnizor imi spune ca nu poate sa-mi livreze comanda in termenul solicitat. Nici a doua zi, care zi este vineri…deci nici in “uichend”. Abia…miercuri. Aud scuze, nu-i bai. Si nu e prima data. Pot alege sa tip. Eu tac, ascult, spun “ok” (pentru ca alta optiune oricum nu am). Factura vine la fel, cu pretul negociat initial. Ma enervez, dar nu am nicio reactie comuna de cearta.
Un partener din zona muzicala s-a dezvoltat in ultima vreme destul de mult. Avem contracte care presupun o anumita regularitate a rapoartelor. Pentru ca partenerul acesta are multe activitati ii scuz intarzierile. Dar cand de fapt din 14 luni=14 rapoarte lunare doar 4 au venit la timp incep sa ma enervez. Ma uit la mine cum am o atitudine calma si intelegatoare si nu am nicio reactie vehementa. Hm…
Festival in aer liber. Fiecare trupa isi stie programul. Il are scris in contract si a fost anuntata de ora la care trebuie sa urce pe scena. Cei dinaintea mea incep cu 35 de minute intarziere pentru ca…nu e un om care sa le mai spuna o data cat e ceasul. (motivul e altul, sunt eu draguta; iarasi.). Intarzierea lor imi afecteaza mie recitalul pe care trebuie sa-l scurtez din motive de ora tarzie in noapte si acorduri cu autoritatile. Cei veniti sa ma asculte mi-au scris apoi ca, venind cu 5 minute inainte special pentru mine, au fost ingrijorati ca poate am cantat deja. Nu de alta, dar ma stiu de om puctual. Nici in acest caz nu am avut o reactie manifesta, mi-am inghitit nervii si atunci si dupa.
Da, si eu incep sa ma ingrijorez de atitudinea mea calma. 🙂 Nu de alta, dar calmul nu defineste prostia. Asa ca ma dau de gol public. Si spun ca mi-e dor de scorpia de mine. Cea care nu lasa pe nimeni neplatit pentru atitudini altele decat cele corecte. Lipsa de profesionalism se pare ca nu trebuie corectata cu calm si apelul la inteligenta colaboratorului ci cu ceva perechi de isterii. O fi meteahna romaneasca : daca nu tipa nimeni la tine… nu-ti faci treaba cum trebuie…zic si eu… 🙂