dimi-ziua e lenesa, cu richter si bach (un material minunat pe care l-am gasit pe youtube), cu niciun plan in minte sau ceva care sa trebuiasca sa fie facut. un pic racita, alternez nessul cu fervexul din dotare si ma uit pe niste fotografii mai vechi. mi-e dor de fotografiile pe hartie, tiparite, imbracate in pielite subtiri de album. sa scoti fiecare fotografie, sa iti amintesti de “dansul acela” sau de “calatoria aceea”. secventele civile, de ele mi-e drag.
e si zi speciala, care ma trimite un pic in urma, in copilarie. pe ea o vad inca inalta, frumoasa, citind, cantand, povestind despre razboi, despre bomba cazuta pe casa, de painea facuta in soba si impartita pe timp de foamete saracilor, de refugiul de la mal de dunare, de prima masina din oras si apoi despre comunism, despre copiii care nu mai erau, despre viata care i-a fost, cu bune si cu rele, intensa si vie. o vad si acolo, mica, in patul in care a stat ultimii 3 ani din viata, copil al meu de ingrijit. si apoi imi amintesc momentele de luciditate, ultimele, atat de intelepte si de speciale, cu amprenta de Sus.
am doua lacrimi, una e de dor, alta e de soare
