Posted on

Cronica subiectiva de teatru – “Pai…despre ce vorbim noi aici, domnule?”

Am citit la Hoinaru acum 2 saptamani cronica piesei “Pai…despre ce vorbim noi aici, domnule?”. Intamplarea a facut apoi sa fiu invitata in emisiunea Garantat 100% si sa-l cunosc, fix, pe Catalin Stefanescu. O alta intamplare a facut ca telefonul sa sune ieri la ora 5: invitatie la teatru, Teatru Act, piesa incepe la 7, trebuie sa fiu acolo la 7  fara 20 intrucat, intamplator, 2 bilete au ramas fara cumparator. Intreb – din lumea mea de mailuri, parteneriate si pregatiri de lansare de album – “Ce piesa?”. Titlul e evident, nu? 🙂 Cele doua locuri au fost la 1 m de situatie, ca sa fie intamplarea si mai faina.

Marcel Iures, George Mihaita, Dabija, scenariu Catalin Stefanescu, scriere dupa Morometii.

“Morometii” este una dintre cartile pe care le-am digerat pana la integrare. O anumita zona rurala absenta in viata mea, desi de origine moldoveneasca, si-a avut compensarea in cartea lui Marin Preda. Am refuzat-o de cateva ori, ne-am intalnit ca intr-un soi de inclestare, apoi am citit-o in etape diferite de viata. Unele pasaje isi au amprenta emotionala a varstei si la multi ani dupa, la reluarea lecturii.

Sa extragi inteligent si sa definesti Morometii intr-un dialog de 1 ora si jumatate e dificil. Am pornit cu semn de intrebare. Rezultatul, in acest caz, m-a impresionat si nu pentru ca este al realizatorului emisiunii in care am fost invitata. O scriu serios. Cheile dialogului in doua personaje (Ilie si Cocosila) se afla in salcam, politica, pomana, lada de zestre si gard si cu ele se deschid tablouri narative bine conturate. Reusita unui astfel de demers dramaturgic ar trebui sa se regaseasca in comentariile criticilor de teatru, nu pe blogul acesta. In calitate de spectator cu lecturi destule la activ sunt (si a doua zi) incantata de scenariu. E mult… pentru ca sunt rezervata de fel.

Actori si personaje

Filmul lui Stere Gulea ramane, in zona de vizual, cel mai puternic reper. Victor Rebenciug ramane pentru mine cea mai puternica si (imho) realista reprezentare a personajului Ilie Moromete. Mitica Popescu – Cocosila 1988 – minunat. In continuare va ramane asa.

Marcel Iures intra in poveste cu totul. Gradat. E o chestiune de stare. Dar ma convinge de statutul de taran dintr-un rural ars si sarac. Momentul reamintirilor (veti vedea piesa, veti intelege) este dureros de viu si de adevarat. Nu ma asteptam la altceva decat sa-l “vad” pe Ilie si sa plang atunci cand agonizeaza.

In piesa de aseara, in partea de inceput, personajul lui George Mihaita este… prea urban, un pic nelalocul lui. Partea buna e ca, desi m-a convins tarziu ca e “Cocosila” … pe urma nu m-a scos din imaginea suprapusa. Voi dori sa revad piesa si la 1 an de existenta pe scena. Unele lucruri dobandesc patima si contur in timp.

Regizorul Alexandru Daboja e prezent cat trebuie, fara sa “deranjeze” dialogul. Simboluri cat trebuie (cana cu bastista, pomana, lumanarile – au apus vremurile bune, stim), un twist de personaje, la final, gandit pentru scena, exemplar. Citeam un interviu in care regizorul spunea ca-si dorea sa aduca o “piesa cu tarani” pe scena Teatrului Act. Sa mai scoatem un pic ruralul din public insa…ca ajung si la el acum si ma intristez un pic. In primul rand pentru ca ora de incepere 7 inseamna sa fii macar la 7 fara 5 in sala. Si eu sunt fumator…Apoi…de exemplu…rasul zgomotos, incredibil de zgomotos, la auzul unor cuvinte care nu mai sunt tabu demult. Atat de zgomotos incat pauza catre urmatoarea replica era vizibil mai lunga decat ar fi trebuit.  “Ce-a zis? A  zis Iures “chizdra” ?” – jenanta reactie. Ma mir cu naivitatea pe care o voi pastra pana la capat de curcubeu.

Pentru cine a vazut sau va vedea piesa…sa stiti ca am plecat cu regretul ca n-am luat o bucatica de tablou (minunata ideea fotografiei funerare!).  Ar fi stat in zona mea speciala de pitici, ca un trofeu de amintire a unei Intamplari frumoase, cu teatru la purtator.

Gata! Ma opresc aici!

Mergeti sa vedeti piesa nu ca la un eveniment monden cu nume ilustre pe afis, va rog. E o “piesa cu tarani” in definitiv 🙂

(nu, n-am facut poze cu telefonul, cu blit sau fara, in timpul piesei)

Posted on

donez cetatenie

la 20 si un pic de ani imi doream sa emigrez. cu putere. aveam motive solide, aveam o tinta onorabila, studiam problema, descarcam hartii si formulare. n-a fost sa fie. am regretat, in timp, mai mult sau mai putin. azi regretul meu e isteric.

nu am crezut niciodata ca transferul de putere poate sa ia forme atat de lipsite de subtilitate. batalia pe institutii imi arata actori politici fara stil, fara clasa. intre plagiat, sinucideri si suspendari, evenimentele din ultimele saptamani sunt dramatice pentru ca in fiecare dintre subiectele de prima pagina e vorba de fapt de nevoia de putere si tot ce deriva de aici in detrimentul pierzatorilor, in avantajul infometatilor.

asist de cateva zile la incercarea de construire a unui profil nou de erou politic, de tip Hollywood-ian, cu aura emotionala, ale carui defecte, pacate si vicii trebuie subscrise unui gest (presupus) onorabil. atatea scenarii americane ne fac sa simpatizam eroul negativ, sa lacrimam usor la moartea sau infrangerea lui, sa profitam de unda de speranta a textului de pe ecran ” dupa 20 de ani” cand il vedem iesit din puscarie,  mai curat, mai uscat…

indiferent ce s-a intamplat in interiorul casei lui adrian nastase, indiferent de motivatia gestului sau de pozitia glontelui, indiferent de corectitudinea procesului a carui durata sfideaza dreptatile omului obisnuit, personajul acesta urma sa fie arestat. decizia fusese luata. astazi se afla in spital si pe toate caile cu putinta se incearca stoarcerea de lacrimi de la electorii care vor merge in toamna la vot. vinovat sau nu, o institutie a statului i-a decis statutul pentru urmatorii ani. condamnatul obisnuit, cel care fura – sa zicem – o masina, va fi incarcerat imediat. daca va incerca sa se automutileze si va ajunge la urgenta, de indata ce se va simti ok si va deveni coerent va fi transferat la sectia spitaliceasca a unui pentenciar. va fi interogat. va fi supus procedurilor. condamnatul nastase nu, si mi se activeaza isteria pentru ca exista Cetateni si cetateni, pentru care justitia e Asa sau Altfel.

in timpul acesta scandalul cu plagiatul in serie devine aproape lipsit de importanta. in fata unui gest extrem, mai conteaza niste ghilimele?! da, stim cu totii, cel putin cei care am facut scoli suficiente, ca 80% dintre lucrarile de doctorat (si licenta) nu sunt decat traduceri ale unor lucrari cu autori care si-au facut munca de cercetare. in urma cu multi ani, cand imi scriam lucrarea de licenta, cum resursele on-line erau mult insuficiente si abonamentele la bibliotecile din afara prea scumpe pentru mine ca si student, am solicitat unuia dintre autorii teoriilor pe baza carora imi fundamentam lucrarea sa imi trimita articolele sale. lucrul acesta s-a intamplat, am primit colet de la universitatea din bath cu printuri ale articolelor. plus carti. am avut atunci neplacuta surpriza de a vedea unul dintre articolele sale tradus si transpus sub semnatura unuia dintre profesorii mei. fara ghilimele si cu usoare referinte. a fost prima lectie de plagiat. voi mai spune ca am fost imediat intrebata de unde am materialele citate in lucrare. cata satisfactie am avut atunci spunand “le-am primit prin posta de la autorul….” si am simtit jena profesorului meu. macar atat. si cum la un moment dat am ajuns sa scriu referate ale unor lucrari de doctorat (un membru de comisie doctorala nu avea foarte mult timp pentru a le citi pe toate) am o imagine foarte buna despre norma citatului pentru multi dintre colegii de breasla cu diploma de doctor.  da, acesta a fost unul dintre motivele pentru care am renuntat la a dobandi acest nivel academic.

sa ma mire ca rand pe rand, in cazul fiecarui ministru nou sau vechi, avem de-a face cu lucrari compilate si traduceri asumate ca fiind idei proprii? nu se intampla. ceea ce insa imi da sictirul peste cap e faptul ca furtul intelectual devine, in ecuatia ultimelor saptamani, unul minor. eh, de ce ne mai impiedicam de ” ” ” ” ?

intre o adunare ilegala de fonduri si o adunare ilegala de cuvinte, cea dintai devine telenovelica si obtine cumva simpatizanti. cea din urma conteaza doar pentru intelectuali, “cine-or mai fi si aia”.

vestea serii de ieri a fost demisia lui voiculescu din senat, sub motivatia publica a eliberarii de povara unui statut care nu-i permite respectivului sa “faca lucruri bune pentru tara”. in toata debandada ultimelor saptamani, consider ca teoria conform careia e vorba de fuga de justitie este mai mult decat probabila (exista un dosar de coruptie al carui termen final era in cateva zile). puteti citi aici teoria cu pricina.

cum oricum nu contez ca cetatean al acestei tari decat atunci cand vine vorba de taxe si impozite, cred ca pentru o buna perioada de timp ma voi considera un om cu buletin, undeva, intr-un sistem din care nu mai vreau sa fac parte. imi voi pastra insa cu naivitate dorinta de a vedea ca ceva CORECT se intampla.

alina manole