Povești de album – producția – episodul 1

16 martie 2018

2 luni de zile de cand am început producţia de facto a albumului “Lucruri simple”.

Astăzi voi scrie despre prima perioadă, cea de preproducţie. Acea perioadă în care fiecare cântec este gândit, scris pe hârtie, în care i se dă un contur mult mai clar. Cântece scrise în ultima vreme sau (două dintre ele) mai demult un pic, trecând un test de timp absolut necesar.

Eu și Raul (Kusak) la sala lui de repetiţii. Trompetă? Nu aici. Mai curând violoncel. Solo pian sau solo trompetă? Câte măsuri la început? Cum se încheie? Un intro redefinit pe loc.

– Cum îţi sună așa?

– Bun! Hai să scriem!

Și momentele frumoase de coerenţă și empatie muzicală.

Un exemplu (deloc întâmplător) este cel al cântecului “Lucruri simple“.

Îl cântasem o singură dată în public și atunci dintr-un “televizor” (e vorba de spectacolul Necântate 2.0, cu mine în dublu exemplar pe scenă). L-am avut pe lista albumului nou fără nicio îndoială. E…foarte al meu.

Și pe 16 ianuarie, acum două luni, i l-am cântat lui Raul. În momentul în care mâinile i s-au așezat pe clape am știut că acest cântec s-a scris înainte de mine. Și că e o furtună pe undeva înainte de poveste și furtuna e în mâinile lui Raul. Am dus cu greu cântecul până la capăt de plâns, de emoţie, de bucurie, de recunoștinţă că trăiesc momente de “perfect”. A trebuit să ies din sală pentru că nu voiam să-mi sperii colegul de scenă :)) Acela a fost de altfel și momentul în care am decis numele albumului. Nu zic ca nu m-am răzgândit sau ca nu am avut îndoieli “de marketing”, dar “Lucruri simple” a rămas emoţia cea dintâi. 🙂

Revenind la etapa de preproducţie, după ce eu și Raul am dat contur poveștilor, pentru că plecam 3 zile de concerte în Moldova în formula cu Adi Tetrade, am început să facem planuri în 3.

La întoarcerea în București am început lucrul în trio. Propunerile lui Adi au completat imaginea de bază a fiecărei piese. A! Uitasem să spun că 4 dintre cântece erau deja testate în concerte și aveau deja o contribuţie importantă, cea a live-urilor. :)Să nu subestimăm acest aspect! 🙂

Și iată-ne, după încă o serie de zile de lucru, în concertul de la Clubul Ţăranului. Deja februarie, a durat ceva că mai aveam și de muncit. Ninsoare, că deh…dar am avut avanpremiera albumului. Cu ceva momente simpatice legate fix de zona pentru care lucrasem cel mai mult. “Cum începe?” “La naiba, care era tempoul?” Am râs mult și asta și pentru că am cel mai simpatic și deștept public din univers, care a înţeles exact faptul că participă la o repetiţie generală cu scop nobil 🙂

Și da, după experienţele toate adunate, puteam să intrăm în studio.

Aventurile de la înregistrări, colaborarea cu violoncelistul Mihail Grigore, trompetistul Sebastian Burneci și inginerul de sunet George Nemeznic, le voi povesti în episodul următor. 🙂

Înainte să închei, trebuie să mai scriu ceva pentru că e important în ecuația lucrurilor care nu depind de mine.

Ieri, 16 martie, am înregistrat vocea pentru cântecul Lucruri simple. Rămas, fără să-mi dau seama aproape, ultimul pe listă.

Cu el au început toate, cu el am încheiat azi încă un capitol. Mai sunt atât de multe! Ioi! Le voi povesti și aici, măcar pe o parte dintre ele 🙂 Se mai desfășoară unele în paralel cu ce am povestit legat de cele 2 luni, dar voi reveni asupra lor 🙂

Între timp (că trebuie să fac și asta din considerente lesne de înțeles) vă invit alături de mine (în calitate de sponsori individuali, că alții nu vin, deh) pe 28 mai, la Teatrul Nottara, la lansarea albumului nou. Presale până pe data de 31 martie. 

Partea drăguță e că mi-a venit o idee (acum vreo 3 ani de fapt) pe care s-ar putea să o pun în practică în categoria daruri pentru lunatici. Sper să îmi iasă! 🙂

Anul 2018 va avea 364 de zile

Cu ziua de Luni am rezolvat demult, adică are în ea cel puțin o doză teoretică de fericire.

Aș fi vrut să am o rețetă și pentru marți 13. Așa proastă zi nu am mai avut demult. Toate întoarse, răsălmăcite, amânate, agățate. Un ghem încâlcit de situații și de reacții. N-am înțeles nimic, n-am înțeles de ce.

Au fost 3 lucruri care mi-au salvat cât de cât ziua și ploaia de care încercam să mă bucur în timp ce umblam cu bocancii uzi prin oraș. Două țin de oamenii cu care nu-mi trebuie facebook ca să ne înțelegem. Al treilea ține de faptul că începem să ne adunăm pentru lansarea de la Teatrul Nottara. Sau cel puțin așa spune harta de pe myticket/entertix. Asta înseamnă că nu pot da înapoi și că trebuie să lupt în continuare ca tot ceea ce se va întâmpla atunci să fie pe măsura celor care vor veni la spectacol.  Am target superior 🙂

E deja miercuri, acum, când scriu. O să invoc planete și asteroizi și energii și Univers și Cer și pe Șeful lor ca perioada următoare să fie mult mai bună. Și pentru mine și pentru toți cei care-s lunatici. Merităm.

Cât despre ziua de Marți, 13 martie, o voi scoate din calendar. Păstrez din ea ce e bun și numesc altfel intervalul. De exemplu, Itram 31.

 

 

 

Lucruri simple

banner format 2

Lucruri simple – așa se numește albumul pe care îl voi lansa la finalul lunii Mai în București, la Teatrul Nottara (sala Horia Lovinescu).

Pentru prezentarea albumului am scris cele de mai jos. A ieșit o imagine corectă asupra poveștilor din album și vă invit să citiți dacă sunteți tare curioși 🙂

„În albumul acesta nu se desparte nimeni. E o noutate, dar asta nu înseamnă că lucrurile sunt roz și pufoase. E vorba doar de o stare de echilibru relativ, în care multele întâmplări ale vieții sunt luate ceva mai ușor, fără drame profunde. Personajele noului album sunt diverse: femeia care visează în ploaie de dorul Lui, bețivul care îi cântă iubitei sub balcon, oamenii pentru care “NU e panică” să aibă încă o relație, bărbatul care așteaptă la miez de noapte telefonul Ei, amanții în ziua lor liberă, cuplul cu el poet neînțeles și ea minoră, cuplul cu ea aproape convinsă de un zburător… Apare și țigara, ca un leitmotiv al tuturor momentelor în care am scris aceste cântece sau al momentelor pe care le-am trăit pentru a ajunge să le scriu.
Albumul nou este o sumă de lucruri simple. De viață. Viața reală, nu cea din filme. Pentru că viața reală are mai multă MUZICĂ înăuntru decât orice început sau final al unei povești de dragoste.
Am spus cum se numește albumul?
LUCRURI SIMPLE
Există acolo și un cântec care se numește la fel.”

Voi mai scrie în următoarea perioadă despre toți oamenii împreună cu care se întamplă această poveste din viața mea. Oameni care au venit spre mine, simplu, pentru a scrie împreuna despre Lucruri simple. Azi am fluturi in stomac, atât de mulți încât toate spațiile goale rămase în inimă au acum bătăi de aripă. (adica tremur de pasul acesta uriaș de a-mi asuma oficial un album nou și tot ce ține de el…)

Bilete s-au pus deja în vânzare. Presale (65 de lei) până la data de 10 aprilie, 80 de lei după această dată și pot fi cumpărate de pe MYTICKET sau ENTERTIX

Detalii multe vor fi pe facebook, în pagina de eveniment
https://www.facebook.com/events/152743895541683/

și în pagina oficială

facebook.com/AlinaManoleOficial

Vă îmbrățișez,

Alina Manole

P.S. Nu mi-am găsit cuvintele prea bine azi, dar mă adun io…! 🙂

 

Intamplarile Lunii Patrate de Dragobete

alina-manole-concert

Nu a fost o zi ușoară. Eu cu hipersensibilităţile mele de dinainte de concert, cu probleme de comunicare de zici că s-a supărat Mercur sau vreo altă planetă pe mine, cu haos, cu programe amestecate, cu rău fizic, cu scenă de pregătit (mulțumesc, Teddy pentru sunet) și multe altele. Știţi voi zilele acelea în care ai vrea să meargă lucrurile într-un fel și e fix altfel? Așa a fost! Până la ora 20:25. Apoi s-au descâlcit toate. A apărut un contur de Lună în care am pus, împreună cu toţi cei care au venit (slavă Cerului că am încăput!), toate lucrurile bune din Univers. În pregătirea noului album, să cânţi în faţa atâtor oameni cântece în premieră este un exerciţiu extraordinar pentru ce știi că te așteaptă. Ne așteaptă pe mine, pe Raul, pe Adi și încă o mână de muzicieni cu care vom lucra în studio și la lansare.

Acum stau pe un scaun în bucătărie, Dodo-motanul îmi ocupă papucii (picioarele mele sunt pe calorifer), fumez o ţigară normală, mă uit la freziile albe pe care le-am primit și am senzaţia că nu am ajuns cu totul acasă. Am rămas undeva între scenă și mine, cu iarna lui Dragobete ce se topește în braţele mele de la atâta bucurie. Știu că mi-e foarte foame, că trebuie să iau antiinflamatoare să tacă durerea și că mâine pot dormi până târziu. Și mai știu că sunt un om norocos la oameni.

Plecăciune și Drag tuturor!

Cine vrea să mă mai vadă poate să o facă în contul zilei mele de naștere și la aniversarea de 6 ani a spectacolului Joia Păcătoșilor pe 30 martie la Teatrelli. Va urma o pauză de apariţii scenice (cu JP sigur până în toamnă) întrucât trebuie să intru în piele de producător și să organizez tot ce ţine de albumul nou: studio, producţie, lansare și fonduri pentru acestea, care nu sunt puţine. Dacă știţi susţinători culturali, să le spuneţi că e o nebună cu Luna Pătrată căreia nu i-ar strica o gură de oxigen 🙂

Dodo mă trage de mâneca. Cică scriu prea mult.

Gata. Tac. 🙂

Azi si Cerul

alina-manole

Nu mai am timp sa ma gandesc la Maine. Aproape nu mai am timp sa visez, cu ochii deschisi, pe la vreun colt de strada unde, invariabil, ma voi uita in sus, spre Cer. Cat de dor mi-e de Cer! De geamul de la care in fiecare dimineata nu mi se oprea privirea in nimic! Acum il caut printre blocuri sau case si nu ii inteleg pe cei care stau numai cu nasul in telefon la fiecare trecere de pietoni 🙂

Nu mai am timp sa ma gandesc la maine pentru ca Azi e si lupta si munca, pentru mine si cei din jurul meu. Ca sa dozez energia fac pasi mici si fermi. Unul dupa altul, ordonat. Azi. Acum. Pasul 345. Pasul 346. Nu pot sari numaratoare pentru ca asta insemna un consum prea mare.

Stiu ca la un moment dat voi face pasi mari. Apoi pasi in fuga. Apoi ma voi desprinde si voi pasi prin aer catre visele mele. Azi stau cu mainile in mortar pentru Binele de mai tarziu.

Imi ingadui momente de respiro insa. Ma uit la o fotografie cu mare limpede. Am programat cateva concerte care presupun si drum cu masina, deci Cer privit sute de kilometri. (sper ca Cerul sa ma lase sa il vad si sa nu blocheze drumurile). Muzica imi salveaza Maine-le de fapt.

Azi, ACUM, pun cantecul asta – This is Heaven to me –  si aprind o tigara.

1 noiembrie 2017

10515328_1018465831526161_3890799757873337031_o

Scriu acum, la inceput de zi, la putin timp dupa miezul noptii. Am concert azi, al treilea dintr-o serie de toamna (1 septembrie, 1 octombrie, 1 noiembrie). O premiera de cvartet, cu Luis Palomino la saxofon si, macar pentru aceasta premiera, scriu pe blog, locul unde in ultima vreme revin tot mai rar.

Ultimele luni n-au fost usoare, tot felul de mari sau mici probleme de sanatate s-au imbulzit pe lista de prioritati. A fi mai atent cu tine insuti…asta e o provocare al carui sens l-am inteles dupa fiecare criza sau spasm. Inca nu pe deplin.

S-au anuntat nopti din ce in ce mai reci, e toamna plina, primesc filmulete cu ninsori si ma sperie putin gandul ca pana la Craciun mai e un strop de vreme si iarasi e gata anul si n-am facut mare lucru.  Tristetea vine din faptul ca inca nu e gata albumul cel nou care va fi tare frumusel, va spun eu! E o altfel de poezie, e o altfel de stare. Eu nu ma asez ca toamna, dar am o cale si o vad.

Din cand in cand ma mai intorc cu gandul catre Paris si concertul Coldplay. A fost singura data, dupa multa vreme, cand muzica si spectacolul m-au facut sa dansez si sa nu ma gandesc la nimic, iar asta-i mare lucru pentru un om cu excedent de ratiune. Orasul nu, nu m-a incantat atat de mult, doar vreo 2 colturi m-au facut sa vad Parisul din filme, spre deosebire de Londra, unde … da, unde m-am gandit serios de ce n-oi fi mers cu munca atunci cand ma tineau legata de glie mai putine.

Zilele acestea am simtit apasarea de acum 2 ani. In celelalte zile e mai suportabila. Faptul ca nu se schimba nimic, dar nimic, ma roade pe dinauntru cu fierul rosu. Urechile astupate in locul unei inimi deschise, asa vad realitatea de acum. Si toate astea pentru niste bani lasati mostenire. Sau functii. (acum mi-a trecut prin minte gandul ca peste niste ani voi citi ce-am tot scris pe blog despre situatiiile de viata reala si voi spune “Ce vremuri”. Macar visez.)

Ma intorc la ziua de azi, 1 noiembrie. Anul acesta am avut putine concerte-standard, lungi si cu joaca. E timpul sa imi iau revansa si in seara aceasta sa fac ce imi place cel mai mult din tot ceea ce fac in orele mele treze. Sa cant.

Inchid acum, cica artistii au nevoie de somn pentru a canta cum trebuie. Eu as zice ca au nevoie doar de dragoste 🙂

Concerte la mal de mare

Cred ca ma salbaticesc.

Ar trebui sa sterg propozitia de mai sus, pentru ca e rezultatul unei sinapse luuungi de tot. Parca imi vine sa dau si explicatii.

Nu o sterg.

Anul acesta voi fi prezenta la mal de mare, cu Luna Patrata cu tot, vreme de 2 zile.

Pe 28 iulie, seara, la ora 21:00, voi fi in 2 Mai, cu Raul Kusak si cu Adi Tetrade, pentru un concert-standard-cu-Luna Patrata-pitici-si-alte-jucarii. Locul care ne gazduieste concertul este La CopaCabana. Aproape de plaja, in spatele rulotelor, cu papa bun si oameni faini. E fratele de nisip al casei mele din oras, La Copac. Referintele sunt asadar foarte bune 🙂 Linkul catre pagina de eveniment de facebook este ACESTA

Pe 29 iulie, dimineata, la 10 si jumatate, va astept la cafea in Vama Veche, la Papa la Soni. e al 4-lea an cu matineu  “Joia Pacatosilor”. Varianta pacatoasa de voce si pian a marturisirilor despre iubirea reala, cu amanti, greseli, impacari. Adica terapia muzicala de Vama. Linkul catre pagina de eveniment este ACESTA

Accesul la ambele manifestari se face pe baza biletelor ce pot fi achizitionate la intrare. Stiu ca in perioada respectiva (si nu numai) sunt tot felul de manifestari cu caracter gratuit. In cazul meu, organizatori nu sunt nici firme private nici institutii publice. Ramane la latitudinea fiecaruia dintre voi, cei care veti fi in zona in acel week-end, daca doriti sau nu sa platiti un bilet pentru cateva ore de muzica. 🙂

In restul sezonului (luna august adica) ma voi calatori cu muzica in tara – Sighetul Marmatiei si alte orase pe care le voi anunta in curand – sau fara muzica, dupa cum mai e nevoie de mine sau dupa cum am eu nevoie de aer.

Va multumesc tuturor celor care dati de veste despre aceste doua ocazii de a ne intalni in vara aceasta. 🙂

 

 

Despre trup si suflet – 2 zile mai tarziu

19807443_1578045752213942_1097113641_o

Marti, 4 iulie

La trecerea de pietoni, 2 cupluri. Au cate 14-15 ani fiecare. Isi cauta alinturi. Una dintre fete spune “cu groaza”: “Sora lui x e casatorita si cu copil si il alinta pe sot – Ursulet!”. Atata sila, soc si oroare intiparita pe chip de copil n-am mai vazut! Rad pe sub ochelari.

La metrou Romana, bag cartela gresit pentru validare. Baietelul doamnei de la casierie (am aflat cand am cumparat cartela si era ajutor de nadejde) vine sa ma ajute. “Va ajut imediat. Alti adulti nu au vrut sa le arat. Erau foarte zapaciti!”. Rad de-a binelea, cu subiect si predicat. Mai rad inca vreo 2 adulti cu mine.

Alta trecere de pietoni. Multa lume, un “rosu” lung. Uneori ma amuz cupland oamenii pe care ii vad pe partea cealalta. Azi am o usoara problema: sunt mai multi barbati decat femei. Raritate!

Am ajuns la MTR, la cinema. O premiera. “Despre trup si suflet”. Premiera si pentru mine, ca-i prima data cand merg singura la cinematograf. Vad cum se aduna oameni, desi mai e jumatate de ora pana la inceperea proiectiei si lucrul acesta ma bucura. Monica (Felea) va fi tare incantata. Schimb cateva cuvinte cu ea inainte de ora magica. Ii spun amuzata ca raportul intre femei si barbati spectatori e cam ca la mine la concerte. Ne amuzam.

ora 18:00

Incepe filmul. Pana la 18:12 minute au tot intrat oameni in sala. Am incercat sa ignor telefoanele aprinse pentru accesul la scaune. Am pornit cu asteptari mari, nu stiu nici eu de ce. Pana la 18:20 incerc sa nu ies din sala, desi imi vine sa vomit de la imaginile din abator. Culmea, nu ma stiam asa sensibila, am crescut cu picioarele in pamant. Incerc sa ma concentrez pe elemente tehnice si aproape as cauta, pe loc, sa vad cine e directorul de imagine.

Apoi incepe povestea. Povestea e frumoasa. Foarte frumoasa. Tablouri peste tablouri, cadre a la carte. Umor delicat, neinvaziv. Intuiesti succesiuni de intamplari, altele te iau prin surprindere. E film european in cea mai clasica interpretare a expresiei. Pe alocuri ma oboseste. Are insa un ceva, fir’ar ceva-ul care ma tine in scaun. Spre final ma loveste.  Ce vad are legatura cu povestea, dar e si parte din mine insami. Acolo, spre final, vad cea mai frumoasa conversatie telefonica, o conversatie pe care am avut-o candva, demult, in alta viata. In momentul acela am disparut putin, fara sa ma misc, de fapt, de pe scaun.

Inca 3 minute de film, cuiva i se face rau in sala (asta e la propriu), se cheama salvarea, filmul curge si eu nu ma pot misca. Inca 30 de secunde si liniste.

Ies din sala incet, merg incet, pe jos. Nu vreau sa merg acasa. Monica imi scrie ca nu ma intreaba nimic. Ruxandra imi scrie amuzata “hai cu impresia!”. Salut niste oameni si plec, nu ma opresc. Dau un telefon si brusc am o directie care-mi convine pentru starea pe care o am. Pe drum, din taxi, vad un apus asa cum trebuie sa fie.

De marti incoace procesez. Acum am putut scrie. Poate mergeti sa vedeti filmul. Poate nu.

Noaptea de dinaintea premierei

Daca tot scriu rar, macar sa marchez momentele care conteaza.

E deja sambata, 24 iunie. In loc sa dorm cu flori de sanziana sub perna, mi-am aprins o tigara. Chestie pe care n-am mai facut-o demult acasa (pe 5 martie am primit cadou o tigara electronica si lucrurile s-au cam schimbat in privinta fumatului). E o noapte speciala insa si cred ca fiecare por din fumatoarea ce-am fost imi cere dreptul la nicotina eliminata in cateva luni. Azi am premiera. Peste 18 ore si ceva. Pentru cine nu stie, zic repede: cant singura (asta s-a mai intamplat in Bucuresti o data pe an in ultimii 3), dar nu atat de singura. Vom fi doua Aline pe scena: eu in carne si oase si eu digitala. ( Fiecare dintre noi are cate ceva de spus. Cu mix de muzica si vorbe. Cu piese mai putin cantate in concerte sau deloc. Suna ciudat, asa-i? Un pic este. Formatul acesta de concert e o premiera (din cate stiu) in lumea asta cunoscuta, romaneasca. Si uite-asa creste responsabilitatea si mai mult: fata de mine, fata de cei care vor veni sa ma asculte. Si mi-e teama un pic. Mai mult decat “un pic ciudat”-ul scris mai devreme.

(mai multe in LINK)

Data concertului vine cu un aport de semne: sunt Sanzienele si e luna noua. Da, in ultima vreme ma tot uit dupa semne. Nu le mai refuz. Si e bine. Semne de bine, semne de intrebare, semne in cer si semne pe asfalt. Creste emotia in contexul acesta? Oh, da! 🙂

Dupa ce termin aici de scris fac un snur de spectacol, cu chitara in brate, aici, langa motan. Apoi nu stiu, sper sa adorm si sa gasesc secunda de somn de care sa profit si care sa imi aduca odihna.

Gata! Am scris ceea ce peste o vreme sper sa pot privi cu mai mult calm decat rascoala asta de sange din mine. 🙂

Sa fie noapte magica asadar! 🙂

Noi imbatranim, zambetul nu.

alina manoleMuzica asta. Apoi restul cuvintelor.

Ieri (mai bine zis alaltaieri, vineri) am inchis prima seara a festivalului Flori pentru Suflet. Pofta de cantat ca de muscat dintr-un colt de paine. Ce alta comparatie sa faca o gurmanda ca mine? 🙂

Sambata a fost ciudata. Trezire la 8 (in virtutea intertiei cumva; cine spune ca artistii se trezesc tarziu sa-si verifice din cand in cand teoria), o intalnire cu prieteni de departe, Luna Patrata difuzata la Europa FM (a mers Mirela Retegan cu ea la interviu) apoi treburi casnice si drumuri. Un drum spre festival, un alt drum spre alt festival, o alta intalnire si tot asa. Bucurestiul prea plin de masini pentru o zi de “uichend”. Am mers doar cu metroul si pe jos. Apropos! Cand te porti cu Bucurestiul ca un turist ai parte de surprize frumoase.  Am fotografii multe si speciale in minte dupa ziua asta. Nu, fotografii de facto nu. Nu stiu sa le fac. Il las pe Vlad Eftenie sa vada Capitala cum stie el mai bine. 🙂

Singurul regret este ca n-am vazut Luna. Prea multe lumini in oras, cum s-o vad? Noroc cu prietenii care-mi spun sa ma uit pe cer si, daca nu o vad, sa mi-o imaginez prin ochii lor. “E superba, stii?”.

Da, stiu 🙂

Azi (mai bine zis ieri, sambata) am avut senzatia ca stau pe loc pe loc pe loc pe loc. Ca inima are un ticait ciudat. Ca un ceas cu bateria pe duca. Culmea e ca stiu cum sa o repornesc dar mi-e frica. (Mi-e frica pana nu-mi va mai fi – zice un pitic undeva inauntru si ma apuca rasul. Are dreptate piticul asta. Sa am grija ce-mi doresc! – zice un alt pitic . Ii dau si lui dreptate, cumva.)

…Ah, cum e muzica asta! (linkul e chiar la inceput de articol, daca ai sarit cumva peste primele 2 cuvinte)

Mi-e dor de un rasarit. Culmea, nu in Vama, ci in locul acela unde m-am indragostit prima oara de mare. Mal inalt, cu o banca stinghera. De la Chet mi se trage dorul asta. Sunt frumoase amintirile premierelor de viata. De unele credeam ca am scapat, dar au revenit de curand, in bloc compact. De exemplu, mi-am amintit cum m-am indragostit de zambetul unui barbat iar posesorul lui n-a aflat niciodata. Doar zambetul era frumos, ce sa-i fac?! 🙂 Mi-am amintit de el pentru ca am vazut saptamana trecuta unul care ii semana si, da, recunosc, l-am cautat pe facebook. Desi posesorul e destul de schimbat (au trecut multi ani de atunci), zambetul e identic ca in dimineata aceea in care l-am cunoscut. O dimineata cu cafea si liniste, intr-un birou in care ajunsesem cu jumatate de ora inainte de oricine altcineva. Cum in 2017 nu exista like pentru zambet, m-am abtinut sa reactionez cu emoticoane. Reactionez insa acum, cand scriu, cu zambet. De mainile unui cofetar ma mai indragostisem, dar de asta am mai povestit pe blog (sau intr-un concert, nu mai stiu exact).

Merg la somn. Maine dimineata sunt la TNB, apoi trebuie sa ma pregatesc pentru cele doua saptamani de curs care ma asteapta incepand de luni. Asta nu e o premiera, sa ma apuc de cate ceva nou de invatat. E doar loc in cap pe care trebuie sa-l umplu. sau, vorba cantecului : “Sa ne ocupam creierii cu ceva” 😉