Am trecut azi prin ploi ca prin mine. In mine-i cald. De asta n-o sa racesc. Mi-am luat umbrela verde. Verde-verde. A vrut s-o ia si vantul. De cateva ori a reusit. Am ras cu el, cu vantul. Oamenii mari ma fac sa rad prea putin. Oamenii mari sunt seriosi. Si eu devin un om serios. Si nu vreau pentru ca a fi om mare ma oboseste si ma face sa vreau sa ma ascund sub patura. Sau sub umbrela. Umbrela mea mica verde-verde. Azi s-a stricat de vant. Si ce daca? E un schimb valabil: mecanism versus rasete sub ploaie. De una singura. Intr-o intersectie maaaare. Un om mare s-a uitat la mine ca rad si a inceput sa rada si el. Vantul molipseste. Pe seara am mers de doua ori prin ploaie mare. Ca un om mare de mare. Asezata. O fi fost ploaie corporatista, mai stii? Am recitat poezie umbrelei rupta de vant si si-a intarit spitele. Ha! La drumul 2 mi-a intrat apa in bocanci. Ploaie rece, ca un om mare de rece. Ce repede s-a incalzit sub pasii mei! Asa se incalzesc oamenii mari cand ii iau pe drumul meu. Drumul mare din inima mea mica. De fapt nu…cred ca inima mea e elastica. Se intinde cat drumul pe care il fac oamenilor din jur. Umbrela e acum la uscat. Si bocancii. Numai inima mea mai sta in ploaie si rade de nebuna in frig.
Buna dimineata de sambata!