nu pot renunta la obiceiul de a scrie imediat dupa concert.
a fost o zi lunga, mai lunga decat credeam. cand am urcat pe scena totul era inca sub impresia zilei, cu destul de multe lucruri legate de asfalt.
apoi nu a mai contat nimic.
am revenit la mine, la ceea ce imi salveaza timpul, starea, inima.
cu Raul alaturi lucrurile au mers asa cum e sa fie de frumos.
nu am vazut in fata ochilor, pana la final, altceva decat lumini. nu stiu unde ati stat, daca ati stat bine, daca s-a auzit bine. cand s-au aprins luminile insa nu ma asteptam sa vad atat de multe si frumoase suflete.
mi-a spus cineva in noaptea asta “te fredonez, inca, in minte“.
cand “rapesti” timpul cuiva si cateva ore dupa momentul scenei atunci te simti norocos, atat de norocos incat nu mai conteaza asfaltul care ti-a furat tie timpul.
ma uit la cana mea de ceai, cu luna si stele, sunt obosita tare…dar unele concerte vin si nu mai pleaca, nu vor sa se duca in memorie. ma simt inca acolo, cu reflectoarele colorate in ochi, povestindu-ma.
“joia pacatosilor” nu e concert, e marturisire. cea mai posibil de sincera, cat de mult posibil a mea si a altora.
mai beau o gura de ceai, mai aprind o tigara, sunt suficient de obosita incat somnul sa fie inca departe, dodo e pe scaunul de langa mine, asteapta si el sa ma duc spre dormitor…
am vrut sa las insa un semn, ca de fiecare data dupa, pentru ca ce simt acum e al naibii de frumos.
vreau soare maine si o terasa undeva, unde sa beau inca o ceasca de ceai si sa-mi fie bine.
multumesc!
plecaciune si drag!