…de fiecare data am asa, o stare de euforie…ma invart fara rost, vorbesc mult, ma agit, nu reusesc sa stau locului. prima jumatate de ora dupa ce cobor de pe scena e cea mai concentrata in agitatii. nu stiu cum sa reactionez la cei care vin spre mine, nu stiu ce sa le spun, sunt abulica total. stiu ca m-as refugia undeva, sa cuprind pe toata lumea cu privirea si sa multumesc, inca si inca, in gand, pentru faptul ca toate sufletele acelea au venit acolo, sa ma auda povestind despre mine, despre ei, despre cei care sunt istorie de viata, despre prezent.
cand ajung acasa lucrurile nu se schimba prea mult. ma foiesc, alerg in toate partile, la un moment dat ma opresc din alergat si fumez o tigara, apoi intru pe net, apoi ma ridic de pe scaun si ma duc la frigider. in ziua de concert nu mananc si evident ca noaptea mi se face foame rau 🙂 pap un sandvish, apoi inca o tigara, apoi deschid blogul si uite-ma descriind pasii de dupa. dodo e pe scaunul vecin, s-a agitat vazandu-ma “in priza”, acum sta cuminte…
in tot timpul asta am o bucurie uriasa si o recunostinta la fel de mare fata de drumul de viata care ma aduce in acelasi loc cu oameni frumosi. si ma uit asa, spre in Sus, zambind si ma fac miiiica miiiica.
invat o lectie a umilintei de fiecare data.
si da, asta se intampla de fiecare data. in orice loc din tara asta as fi.
plecaciune si drag!
