cand vii dintr-un oras de provincie micut, fara sala de teatru, perspectiva pe care ti-o deschide (in cazul meu) bucurestiul este imensa. in urma cu (tare) multi ani, ca studenta, descopeream rand pe rand salile de teatru din capitala si actorii, vazuti la televizor, dobandeau carne si caldura. de dimineata incerc sa-mi aduc aminte care a fost prima piesa de teatru la care am mers. stiu ca era vorba de teatrul national, sala atelier. stiu ca am plans. stiu ca era 1996, ca ma simteam relativ prost pentru ca sunt in blugi. in vremea aceea, o anumita tinuta era respectata. stiu ca pe undeva, prin cutiile mele, am inca prezentarea piesei.
apoi mersul la teatrul a devenit o obisnuinta, apoi n-a mai fost, apoi s-a revitalizat dorinta de a merge in salile de teatru si tot asa, in etape distincte de viata. in timp am devenit din ce in ce mai selectiva, in timp am observat ca desi mi se pare ca eu nu imbatranesc actorii mei preferati se duc sau sunt apasati de varsta. am prieteni actori, tineri, care joaca in tara, “underground”, si desi i-as vedea pe scena clasica si stiu ca si ei isi doresc asta, ma bucur ca in 16 ani teatrul s-a extins de la exclusivitatea salilor, la intimitatea de club. da, nu e peste tot bine, nu e peste tot cum trebuie…
in timp ce scriam mi-am dat seama ca ar fi trebuit sa incep cu faptul ca teatrul in viata mea si a generatiei din care fac parte, in acelasi reper de origine provinciala mica, a venit prin undele radio, in copilarie, si ca atunci m-am indragostit si-am ramas asa, cu o stare minunata cand e deschis radio-ul in masina si merg prin bucuresti sau prin tara si aud piese de teatru. caci radioul inseamna si altceva decat muzica…:)
si mai e ceva: tot pe vremea copilariei, o piesa de teatru pentru copii a ajuns la casa de cultura si evident ca am fost in sala. tin minte si acum un crampei pe care il povestesc nu pentru ca ar fi singurul pe care il mai tin minte din periplul prin sali de teatru, ci pentru ca au avut impactul acela de poveste, al primei interactiuni cu teatrul la varsta mica. “am cazut pe ganduri si m-am lovit!” – spunea un personaj. “pai erau gandurile rare” – ii raspunde altul…. 😀 astazi merg intr-un teatru dedicat copiilor, la Excelsior, pentru a-l asculta, la vreme de seara, pe Nicu Alifantis 🙂
e ziua mondiala a teatrului.