cand vine vorba de cancer, maladia loveste din ce in ce mai aleatoriu si din ce in ce in mai multi. egoist ma gandesc ca din ce in ce mai aproape. de 6 luni vad un om topindu-se din ce in ce mai mult, din ce in ce mai adanc. si ma uit la el ca-i tanar…si nu stiu cat de tanar mai e un om cu cancer. sperantele imbatranesc langa patul de spital. azi recunosc ca mi-e greu si ma simt vinovata ca simt asta in loc sa ma gandesc ca raul nu e in mine, ca trebuie sa adun resurse de putere pentru el. probabil dupa ce voi scrie asta pe blog, drept confesiune publica a slabiciunii mele, maine voi fi mai bine…cat sa mai zambesc langa tuburi si sa spun ca “lupta continua”. azi scriu si gata.