nu ma pricep la impachetat cadouri, dar insist. ma farmeca in continuare fetele din magazine sau supermarketuri care sunt la sectiunea ambalaje, funde, panglici, hartie roz, hartie cu oameni de zapada etc. ele chiar au invatat sa faca un lucru sa para special. eu doar incerc, de la an la an ma enervez mai putin si stric mai putia hartie. momentele insa sunt taaaare dragutze si ma introduc in starea aceea de prostatie pe care o vor aduce sarbatorile, cand nu vom mai tine cont de colesterol, greutate, rautatile suferite de-a lungul anului (ba chiar vom trimite mesaje de felicitare si celor care cel putin o data ne-au “vorbit de bine”), ne vom uita la televizor cu nemiluita printre vizitele culinare traditionale la rude si prieteni si vom dormi ca valizele, troller-ele etc.
ok, am recitit ce-am scris si suna cam sinistru…si numai a sarbatoare nu. adevarul e ca ma emotioneaza sarbatorile mult, zilele acestea m-am pierdut prin magazine de cadouri, simbolice (in drumurile acestea am si racit destul de rau si acum pe seara am vocea ca de adolescent in perioada vocala critica; rad de propria-mi voce, ma intreb cum voi canta cele 2 piese duminica la cross…). mama ma suna de 3 ori pe zi sa ma intrebe daca e ok “nu-stiu-ce”, daca e bine sa “nu-stiu-cum”. si cumva intru in “stare”, “starea” de iarna, afara mai si vad nameti…
am scris candva despre o altfel de impachetare. suna cam asa:
împachetez
dă-mi ceva de-al tău
o durere poate
din cea mai mare promisiune eşuată
un ciob poate
din oglinda în care linia orizontului putea fi trecută cu piciorul
…dincolo aveam doi copii şi cenacluri literare
până s-a spart…
ţi-am lăsat pe covor prima pată de sânge
– curcubeu-
în soarele ăsta poţi imagina orice
mai puţin fericirea
cu mine pe jos putea să ne stropească dezvirginarea îngerilor
n-am fi simţit nici dacă ne-ar fi îngropat de vii
nu te scriam pentru că îmi erai simbiont
mă culcam cu tine
mă-ngropam cu tine
mă-nnecam
interminabil de trist
împachetez
mai e loc de o nostalgie
să nu uit ţigările
ca şi data trecută m-aş putea întoarce
pentru un viciu
evident dragul meu că suferi
m-ar dezamăgi o negaţie
ultima nesinceritate
cu asta să plec?!
gata poezia, usor modificata in raport cu versiunea originala. am devenit usor sinistra si culmea, asta nu-i starea mea de-acum 🙂 soba fierbe, motanul sfaraie, eu ard de febra. o fi de la asta?!
Seara faina Alina,
imi pare rau sa aud ca febra isi da iar tarcoale, dar imi place ideea de impachetat cadouri.
Saptamana asta m-am simtit/ma simt exact ca Mos Craciun, “colindand” si obtinand cadouri pentru coplasi mai putin fericiti de soarta zilelor astea. Drept urmare, masina mea cea rosie se numeste Rudolph, caciulita de Mos e cu mine si….masina plina de cadouri, cutii, pungi, etc. Ma simt senzational sa pot face asta! Imi ies din piele de bucurie sa pregatesc (cu colegele mele de la fundatie) 200 de cadouri si de abia astept serbarea de Craciun, cand Mosul va darui celor mici, tot ceea ce noi “spiridusii” am adunat!
Afara frig, ger, zapada…iar la mine in masina, colinde, cald si cadouri! (as dori o soba, de nu iti pot descrie!)
Deci, iti impartasesc starea de bine….mai putin febra de care sper sa scapi cat mai curand.
Despre ale mele cadouri…inca nu am ajuns sa ma ocup. Dupa serbare, e randul celor apropiati mie (chiar daca e pe ultima suta de metrii, cred ca cei mici au intaietate).
Dar impachetatul este poate momentul cel mai placut mie din toata “nebunia” de Craciun…culmea e ca imi si iese!
Am vrut doar sa iti dau de veste, caci suntem pe aceeasi lungime de unda. Ai grija de tine si mai lasa raceala, ca nu prea te ajuta, nu? 🙂
Si tot te invidiez de faptul ca “soba fierbe”…
febra si-a intrat in drepturi, ca sa folosesc un limbaj potrivit perioadei…am racit rau.
ma bucur de minunile pe care le faci pentru copii 🙂