Singurii cunoscuti pe care i-am avut in randul publicului de la Arad au pus pe youtube inregistrari cu mine si cu Adrian. Un avantaj al existentei monitoarelor pe scena este acela ca nu auzi pe deplin cam care este nivelul de decibeli din spatiul de cantare…Si cum spatiul era imens iara numarul consumatorilor (de folk) mare…
Pun mostra video, evident la final
Pe de alta parte, la concertul trupei Cantos din Iron City am intalnit un nivel de zgomot pe care l-am suportat cu greu si pe care nu l-am inteles. Adica eu, ascultator, vin si platesc bilet, imi iau de baut si ma asez cuminte. Urmeaza Codruta si Mihai. Chitara, voce, flaut. Versuri Nichita. In dreapta mea se vorbeste despre ce-a mai facut x sau y, rasetele sunt peste nivelul de respect minim care ar trebui acordat celor de canta. Degeaba ssss-im. Un grup de fete se bucura prea mult ca s-au reintalnit. In spate, la bar si in laterale…e jale.
Situatia asta am intalnit-o si in Crossroads. Lumea vine de la birou, isi da intalnire cu amicii la un concert (partea asta e bestiala), dar tot timpul, absolut tot timpul se glasuieste tare si cu ciocnet de sticle. Iar artistul care canta e tratat ca un furnizor de servicii muzicale probabil din moment ce, cu bilet platit, unii isi permit sa faca orice. Ii prefer pe cei care se duc spre bar prin fata microfonului, pentru ca macar pe drum tac un pic.
La Suceava a fost la fel, la Arad idem, parca in Spice era altfel, dar pe vremea aceea erau mult prea putine cluburi in care sa se cante … orice nu doar folk.
Recunosc, m-am obisnuit. Am norocul sa am aproape de fiecare data in fata mea prieteni cunoscuti sau nu care-mi stiu piesele si care le canta cu mine. Atunci uit de toate. Dar in calitate de spectator in concerte de club nu inteleg mecanismul vocal. Si nici nu vreau