mult dupa ce se terminase totul intre noi ea a continuat totusi
sa-mi dea telefon
mai ales martea, miercurea, o data pe saptamana
la doua saptamani…
imi dadea telefon val dupa val, spargand in spuma sticloasa si inghetata conversatia ei
revarsand-o la mine in camera ca peste o plaja cu alge si fructe de
mare si crabi forfecand pestii putrezi
de multe ori mareea ei ma surprindea citind, lenevind, reparandu-mi
masina de scris
meditand cu toleranta si compasiune la lumea carnoasa si
descarnata
prin care zburatacim tarsiindu-ne respiratia
julindu-ne inima, subzistind…
apa subtire, vernila, stergea din nisipul aparatului meu fonator
imagini dupa imagini, intrebari asupra conditiei umane a acestui
amurg
imi spala pielea de porcariile incrustate, de paraziti, de soselele
atarnind in smocuri, zornaindu-si nelinistea
si in fine, parca ma inviora un pic pentru urmatoarele cateva zile
discutam fleacuri, si astfel a trecut sezonul cel mai favorabil
dragostei si je m’en fichismului
si frunzele pomilor s-au zgarcit, iar noi continuam sa vorbim numai
la telefon
si nici n-am stiut cand s-au petrecut cu noi atatea schimbari
si de ce s-a modificat intr-atat
filozofarea noastra asupra formelor si evenimentelor
nici acum nu suntem batrani, stiu ca oricine ar rade si-ar spune
“nu va inteleg. ce va impiedica in definitiv sa o luati de la capat,
ma rog, sa va vedeti, sa faceti amor, sa mergeti la teatru
sa faceti impreuna tot ce-nsemna odata
cum sa spun…farmecul, firescul acelei…” si alte prostii.
e greu de inteles. cu toate acestea nu se mai poate.
e la fel cum creierul nu intelege ca dupa o vreme nu se mai poate
trai
extras din “Plurivers 1”, Mircea Cartarescu, Ed. Humanitas, 2003