Alina Manole

Fix acum 1 an se muta în viața mea #MurmurMotanul. Bolnav, suficient de mare ca vârstă încât să nu fie atractiv pentru mulți adoptatori, temător, traumatizat. A plecat cu minciuni la pachet de la doamnele care îl țineau închis într-o boxă de bloc. Prima a fost legată de deparazitare și vaccin. Apoi au fost informațiile lipsă despre starea lui de sănătate (stomatită și probleme digestive urâte). Au mai fost și altele, de context, pe care dacă le-aș fi știut din vreme aș fi putut să îi vindec mai repede rănile de la inimioară.
Daaaaar…
La fix 1 an am un colocatar sănătos tun. Cuminte (nu a stricat nimic în casă, nu zgârie mobila, nu se urcă în bibliotecă sau pe perdele). Își cere dreptul la joacă îmbrățișând-mi picioarele când merg. Îi place mai mult joaca cu Om decât de capul lui. Face aport. Da, aport! Aduce jucăria lui preferată pe canapea, i-o arunc și iar o aduce înapoi. Și e din aia cu băț! 🙂
Are momente de tandrețe în fiecare zi. Adică venit în brațe, luat omul în primire, tors și mieunat încet când încetează mângâierile. Sau venit, dar cu capul în capul meu și plecat.
A rămas temător: când sună interfonul se ascunde sub pat, când vine cineva în casă dispare o vreme după perdea. Dacă sunt zgomote puternice (de exemplu de la vecini și bormașinile lor) se ascunde. Partea bună este că acum iese din ascunzătoare mai repede (înainte stătea 2 ore sub pat, acum maxim jumătate de oră…daca nu adoarme). M-a păzit când am avut piciorul imobilizat, mă însoțea ca un asistent prin casă când țopăiam în cârje. M-a asistat la împachetarea de viniluri de la lansarea de an trecut. Activ.
Scoate zgomote ciudate, ca la vânatoarea de păsări, atunci când tușesc sau strănut sau pufăi. Uneori vorbim, adică răspunde prin mieunat întrebărilor mele. Visează să prindă porumbeii de pe pervaz și de când e el în geam parcă nu mai spăl atât de des urmele porumbeilor…înțelegeți ce urme.
Pentru toate lucrurile bune de mai sus am acordat timp și grijă și afecțiune. Au existat și clipe de maximă frustrare pentru mine, mai ales după aproape 17 ani de Sir Dodo, cel mai blând și bun motan din lume. Dar traumele nu se vindecă ușor în niciun regn animal.
Țin minte cât de bucuroasă am fost când a dormit prima dată întins pe o parte și nu făcut ghem. Sau când s-a relaxat cu burta în sus și m-a lăsat să îl mângâi. Au fost etape de victorie.
Încă mai avem de lucru, mai ales pe partea de socializare. Mă gândesc că poate ar avea nevoie de un companion de joacă, mai ales că uneori trebuie să plec mai multe zile de acasă și o oră pe zi în compania unui prieten nu este suficient. E decizie importantă însă, nu mă grăbesc, e vorba de încă un suflet pentru 15 ani măcar
Voi testa și servicii de Cat Sitting ca să nu îmi mai pun prietenii pe drumuri.
1 an, ioi!
Sir Dodo e în continuare foarte prezent în mine și mi-e dor de el chiar și după 2 ani și jumătate de îmi dau lacrimile. Murmur nu l-a înlocuit, nu a șters nimic din memoria mea afectivă. Doar e un mers înainte și un mare noroc pentru amândoi că ne-am găsit.
Poate veți dori și voi norocul ăsta, la un moment dat. Sunt o mulțime de pisici sau căței părăsiți. Poate nu aveți timp și spațiu acum, dar la un moment dat…