abia astept sa traiesc azi

nu stiu sa fiu “un amic”. prieten stiu cum sa fiu. de aici mi s-au tras destule 🙂

e final de ianuarie si am deja cateva lucruri simpatice pe care le-am adunat in zona de amintiri din care imi voi hrani (daca va fi cazul sa ajung acolo) o batranete pe sezlong. chiar si acum insa mai trag cu ochiul in urma si ma mir, de mine, de drumul de pana acum si multumesc in gand lui dumnezeu, oricat as fi de nedusa la biserica, pentru ca am ajuns intreaga si (relativ) sanatoasa, la varsta asta. o prietena imi spunea ca ne alegem parintii inainte de a ne naste. nu stiu daca e adevarat sau nu, dar am cea mai frumoasa mama cu putinta. inca ma mai surprinde, cu idei si planuri fel de fel pe care le dospeste langa soba cu lemne care mi-a vegheat si mie copilaria. daca voi avea un copil la un moment dat imi voi dori sa fiu o mama pe cat de normala si de decenta si de deschisa la minte e mama mea.

incepusem cu ceva, iarasi am luat-o pe una dintre ramificatii…niciodata nu voi avea cale dreapta de la A la B 😀 asa cum niciodata nu voi crede in punctul zero. de la o anumita varsta, oricat de trait sau de netrait ai fi, nu exista un zero absolut pentru nimic. fiecare isi poarta istoriile in spate, adunate putin cate putin, din bune, rele, cu mosteniri de familie, cu greseli de copilarie, cu nebuloase ale varstelor  20, 30… important e sa fii impacat cu tine, cu alegerile tale. evident, neuitand ca nu esti buricul pamantului si ca poti face orice. da, stiu, e greu sa ai coloana dreapta “in ziua de azi…” … 🙂

e final de ianuarie, nu stiu de ce dar ma simt ca si cand as incheia anul 2012. a fost un an al dracului de. (da, punct)

anul asta insa incep sa recuperez, prin oameni si evenimente, tot ceea ce am crezut ca pierd cu cateva luni in urma. de fapt, nu am pierdut nimic, am castigat mai mult decat puteam crede, fiind omul care sunt. si in primul rand castig amintiri pe care timpul, selectiv, le pune in cutii. unele nu vor mai fi deschise niciodata. altele vor rabufni bucuros la fiecare aducere aminte. si e doar inceputul.

in alti ani spuneam in ianuarie: “abia astept primavara”. acum spun “abia traiesc ziua de azi”. inca nu s-a terminat, mai sunt niste ore bune, pe care simt cu toata inima ca le traiesc.

un copil frumos scria de curand despre vis si masti. (saricica, stii ca mi-esti draga) 🙂 mi-a placut un rand din cele scrise, mai mult decat altele: “niciuna din consecințele minciunilor noastre nu rămâne fără răspuns”. a trai cu sinceritate, asta e pentru mine drumul cel mai simplu de la A la B. nimeni nu a spus ca e si usor sau rapid sa ajungi la destinatie 🙂

am pornit de la un gand, am crescut copacul de idei si uite unde am ajuns… 🙂

sa fiti buni!

a! un pic de muzica pentru ca se potriveste cu tot din jur, chiar si cu soarele asta care s-a intors un pic si lumineaza blocurile de vis-a-vis 🙂

prima intalnire cu teatrul

cand vii dintr-un oras de provincie micut, fara sala de teatru, perspectiva pe care ti-o deschide (in cazul meu) bucurestiul este imensa. in urma cu (tare) multi ani, ca studenta, descopeream rand pe rand salile de teatru din capitala si actorii, vazuti la televizor, dobandeau carne si caldura. de dimineata incerc sa-mi aduc aminte care a fost prima piesa de teatru la care am mers. stiu ca era vorba de teatrul national, sala atelier.  stiu ca am plans. stiu ca era 1996, ca ma simteam relativ prost pentru ca sunt in blugi. in vremea aceea, o anumita tinuta era respectata. stiu ca pe undeva, prin cutiile mele, am inca prezentarea piesei.

apoi mersul la teatrul a devenit o obisnuinta, apoi n-a mai fost, apoi s-a revitalizat dorinta de a merge in salile de teatru si tot asa, in etape distincte de viata. in timp am devenit din ce in ce mai selectiva, in timp am observat ca desi mi se pare ca eu nu imbatranesc actorii mei preferati se duc sau sunt apasati de varsta. am prieteni actori, tineri, care joaca in tara, “underground”, si desi i-as vedea pe scena clasica si stiu ca si ei isi doresc asta, ma bucur ca in 16 ani teatrul s-a extins de la exclusivitatea salilor, la intimitatea de club. da, nu e peste tot bine, nu e peste tot cum trebuie…

in timp ce scriam mi-am dat seama ca ar fi trebuit sa incep cu faptul ca teatrul in viata mea si a generatiei din care fac parte, in acelasi reper de origine provinciala mica, a venit prin undele radio, in copilarie, si ca atunci m-am indragostit si-am ramas asa, cu o stare minunata cand e deschis radio-ul in masina si merg prin bucuresti sau prin tara si aud piese de teatru. caci radioul inseamna si altceva decat muzica…:)

si mai e ceva: tot pe vremea copilariei, o piesa de teatru pentru copii a ajuns la casa de cultura si evident ca am fost in sala. tin minte si acum un crampei pe care il povestesc nu pentru ca ar fi singurul pe care il mai tin minte din periplul prin sali de teatru, ci pentru ca au avut impactul acela de poveste, al primei interactiuni cu teatrul la varsta mica. “am cazut pe ganduri si m-am lovit!” – spunea un personaj. “pai erau gandurile rare” – ii raspunde altul…. 😀 astazi merg intr-un teatru dedicat copiilor, la Excelsior, pentru a-l asculta, la vreme de seara, pe Nicu Alifantis 🙂

e ziua mondiala a teatrului.

ziua sting

e ziua in care nimic altceva nu mai conteaza. in urma cu niste luni cumparam biletele. senzatie cam ca la cohen, dar mai altfel. coordonatele emotionale ale zilei de astazi nu tin doar de artistul ce vine; am proiectat o serie de asteptari in momentul in care am avut biletele in mana. pe parcursul lunilor care au trecut mi-am verificat si biletele, mi-am verificat si gandurile. au mers in paralel, asa…

asadar ziua de azi e speciala din toate punctele de vedere, ma lamureste de unele lucruri, ma elibereaza de altele si peste toate ale mele ma va incarca cu o muzica perfecta.

si daca stau sa ma gandesc bine, chiar e fain ca azi merg si la studio si ca e luni

Turneu ziua III – Targu Mures

Intre finalul concertului de seara din Cluj-Napoca si sosirea la Targu Mures s-au petrecut mai multe evenimente, unele cu iz de “asa ceva nu se poate!”, altele cu miros greu de “ce oameni, dom’le”,  simtit si gandit la modul cel mai trist cu putinta. Nu-s de povestit aici, dar amarul inca-l simt.

La Targu Mures am ajuns la 5 dupa-amiaza si am poposit direct la Teatru 74. Cafeneaua de la parter nu mai exista, e spatiu de asteptare, au ramas doar fotoliile. Sala de sus insa a ramas la fel de fermecatoare si mica si cu energie buna. Am fost primiti frumos si cald, lucrurile s-au aranjat repede in timp ce eu ma rasfatam intr-un interviu pentru Radio Mures. Probe de sunet facute, lumini potrivite, ne-am schimbat in cabinele din laterala scenei si ne-am facut frumosi, am coborat sa fumez o tigara (pentru cine nu stie teatrul, acesta e la etajul unei cladiri din cetate, iar interiorul e la randul lui impartit in doua pe verticala: jos e acum un soi de “lounge”, sus e sala). Am inceput aproape pe la 7 si foarte un pic peste, cateva minute cred pentru ca (poate si datorita spatiului de desfasurare) cei care au venit au fost tare punctuali. Emotii? Evident!! Suprapuneam in minte imagini din urma cu 2 ani si parca intrasem intr-o bucla de timp. Numai cei din fata mea erau altii, numerosi si nenumarat de frumosi.

Pentru ca vorbim de un spatiu de teatru, concertul s-a desfasurat dintr-o singura “bucata”. Nu stiu cat am cantat…1 ora si jumatate cred…oricum s-a comprimat totul…stiu doar ca dand foile am ajuns la un moment dat la pagina cu “asa si-asa” si m-am intrebat daca am cantat toate piesele din setlist…(evident ca iarasi Adi si Teddy m-au “asasinat” la piesa asta….) 🙂

Dupa bis si dupa un “carabus” aproape neamplificat am incheiat concertul ca si data trecuta…adica imbratisandu-i pe cei veniti la concert. Da, nu m-am putut abtine… 🙂 De data asta a durat un pic mai mult intrucat numarul celor prezenti a fost muult mai mare decat acum 2 ani…le multumesc pentru rabdare celor din partea stanga a salii 🙂

Sa va mai spun ca am primit astazi cea mai frumoasa cerere de autograf din viata mea? Pe autoare o cheama Sanziana, cred ca are 7-8 ani (sper sa nu gresesc) si a spus dintr-o suflare: “daca te rog dulce ca o savarina sa-mi scrii si mie pe cd vrei?” … eu ca eu, dar v-ar fi placut sa-i vedeti pe Adi si Teddy ce fetze impatice au facut si ce topiti au fost 🙂

Am mai avut bucuria de a vedea in sala o mana de tineri de scoala generala, cu chitari cu tot. Acum regret tare ca nu i-am rugat sa ne cante ceva…culmea a fost ca vorbisem cu baietii inainte de concert ca la final sa facem nebunia numai ca eu, emotionata ca de obicei…am uitat 🙁 Data viitoare ii chem sa cante in deschidere, mai ales ca am aflat de la profesoara lor de romana ca cel putin unul dintre ei asculta “luna patrata” si alte jocuri muzicale desi e doar clasa a 7-a.

Nu mai spun de cele doua teribile timisorence care nu doar ca au venit la concertul de la cluj, dar au zis ca vor inca o repriza de folk-jazz si au ajuns si la Tg Mures…:)

Ar mai fi de povestit, dar iarasi e tarziu. Noroc ca Reghinul e aproape si sper sa fur o ora de somn in plus. Oricum suntem impartiti in doua: jumatate suntem in Targu Mures, jumatate in Cluj din nou pentru ca e concertul BiMS, iar Tudor si Teddy sunt acolo cu treaba.

unii oameni nu pleaca niciodata

Florian Pittis a iesit un pic, cat sa se uite la oameni dintr-o perspectiva spatiala mai ampla. Sper sa nu-l plictisim prea mult, sa nu-l dezamagim prea profund, sa nu-l ranim prea adanc.

Astazi am trait alfel, fara granita. Am indraznit sa merg sa cant de ziua lui Motzu Pittis, cu emotia incepatorului in fata Maestrului de spirit. N-a mai contat nimic decat ce-aveam dincolo de pleoapele inchise, imaginea unui Om Frumos

Unii oameni nu pleaca niciodata. Doar stau si se uita la noi si noi nu-i vedem

La multi ani, Domnule Pittis