pornim de la o evidenta si ajungem si la cazuri particulare 🙂
nimanui nu-i place sa auda adevarat-ce-crede nimeni. lucrul acesta il stim cu totii si nu-l recunoastem ca sa ne dam rotunzi. ca e vorba de relatii amoroase, ca e vorba de un raport de analiza, ca e vorba de un act creator (copil, poezie, drama, muzica), nimanui, dar nimanui nu-i place sa auda o opinie curata, clara, sincera si care nu corespunde cu imaginea noastra despre minunatia faptelor noastre. explicatia e simpla: adevarul este subiectiv (cel dincolo de fapte) si a spune adevarat-ce-cred despre o chestiune inseamna in primul rand o reflexie a propriei mele istorii de viata.uneori nu se pupa cu universul celorlalti. imaginati-va cum sunt primele reactii, personale, cand auzi ca esti de fapt urat sau ca o poezie pe care ai publicat-o e proasta, ca pruncul din dotare e urat sau ca munca pe care o faci e cam de…
nici mie nu-mi convine de fiecare data sa aud ca ceva nu e “atat de bine/frumos” in ceea ce fac, muzical, nemuzical…
nu sunt o exceptie, dar, pentru ca mi-au trebuit ceva dureri de stomac ca sa ma fac mare, am invatat sa ascult. cu mare atentie. sa cer argumente. sa am contra-argumente. cand nu am… e clar ca omul din fata mea are dreptate. uneori e greu. ioi…tare greu! 🙂 sa nu arat ca ma deranjeaza, sa tac si sa procesez. avem orgolii indiferent cat de lipsiti de orgolii am invata sa fim…da, e greu sa spui “draga, ai avut dreptate” 🙂
mai important insa decat gestul de a nu reactiona (exclusiv) emotional in fata unei opinii diferite este sa … tadaaaaa…sa spui Multumesc!
am fost intrebata de curand ce parere am despre un material nou aparut. m-a intrebat creatorul. am raspuns adevarat-ce-cred. o parte din raspunsul meu era “de-foarte-bine”, o parte “de bine”. pentru a doua parte…reactia interlocutorului a fost, asa cum am banuit imediat dupa ce-am incheiat discursul de cateva fraze, cea asteptata: un pic de justificare, un pic de scuze, o comparatie si o iritare (as spune o acidulare nepoliticoasa si-un pic de rautate, dar ma abtin). orgoliul si-a spus cuvantul, perfect justificat daca e sa mai citim o data inceputul de articol. ceea ce nu am auzit a fost cuvantul-cheie: Multumesc.
asta m-a deranjat pentru ca, in ecuatia mea cel putin, Multumesc e cuvantul care ma insoteste de cand fac ochi. Uneori multumesc rasaritului, motanului si apei din pahar….astea pot fi deviatii, stiu 🙂 dar iata, cu atat mai mult Multumesc celor care isi consuma timp ca sa spuna ce cred despre…ceva, orice, legat de mine si de munca mea. mai ales cand le cer asta.
creatorii au orgolii mai mari decat media. firesc. cele mai multe argumente pe care le vor avea in fata cuiva care le spune, de exemplu, “nu-mi place ce scrii/canti” sunt de tipul “asta sunt, asta simt” sau “nu am avut cum sa fac altfel”. iarasi firesc. ceea ce nu mi se pare insa firesc este absenta lui Multumesc adresat omului care reactioneaza, la cerere, in fata creatiei.
in ultimii ani am renuntat usor-usor sa spun brut adevarat-ce-cred despre ceva. am invatat sa imbrac. inca nu-mi iese prea bine … si sper, cumva naiv (ca nu m-am facut de tot mare) sa nu ajung sa tac de tot sau sa inlocuiesc “nu-mi place pentru ca…” cu “da, e interesant“.
Multumesc! 🙂
(fotografia de mai sus e realizata – tot – de Vlad Eftenie 🙂 )
p.s. pe blog am apucat sa scriu ca pe 6 august am concert in Bucuresti?!