Exista femei pe care le vrem singure

alina-manole-fericire

Culmea este ca tema asta nu porneste de la reactiile pe care le starneste concertul “de capul meu”, Necântate, de pe 16 mai si unde deja, dincolo de emotii, se adauga temerea ca nu vor fi locuri destule pentru ce a generat anuntul meu (pentru cine nu stie, cant pentru prima data singura, in Bucuresti, concert intreg, in lista caruia sunt cantece neprezentate niciodata in public)

Are legatura si cu concertul, desigur, dar ciresele simbolice pornesc de la doua discutii pe care le-am purtat cu doua prietene de-ale mele ieri.

Prima dintre ele imi povestea despre faptul ca fostul iubit o suna, la o vreme de la despartire, pentru ca…nimic. Ca nu e dor adevarat cel care te face sa lasi o femeie superba dintr-o…copilarie si apoi sa o cauti doar pentru ca nu te mai simti buricul pamantului. I-am explicat prietenei mele ca este vorba de educatie si, daca tot are un copil echilibrat, sa vada ce-a gresit in relatia cu barbatul cu pricina, care tot copil s-a dovedit a fi. Nu cumva i-a dat prea mult nas si rasfat?

Imediat dupa vorbele impartasite despre egoism si “related”, cealalta prietena imi spune ca si-ar dori pentru mine un barbat atat de special incat inca nu-l poate defini. “Pai si?! Pana il gasesti? Ce ne facem?” – am intrebat-o amuzata – si aici a fost o pauza in dialog intrucat nu, nu-si poate imagina un alt scenariu, mai putin sclipitor decat ceea ce muzica mea si toate colateralele mele i-l imagineaza.

Si atunci ajung sa ma intreb daca nu cumva exista femei pe care le vrem singure. Prietene, nu foste neveste, aici e alta discutie si intreb din perspectiva ambelor genuri. 🙂 Femei faine, cu idei, cu neuroni in buna stare, care fac anumite planete sa se invarta. Nu ne temem, de fapt, ca se “pierd” in momentul in care devin femei-in-relatii? Daca nu mai pot genera idei in momentul in care intalnesc partenerul “acela”? Daca nu ne vor mai acorda timp si atentie asa cum o fac cand sunt singure si cand, desi nu le ajung 24 de ore, vor fi tot timpul Acolo, pentru un gand, un sfat, o vorba?

Le vrem alaturi de partener in lumea noastra? Sau ne plac asa, cand sunt singure, si nu au doza aceea de …”prostie” (zice lumea!) cand abandoneaza mult din timpul lor unui barbat care (tot lumea zice) uneori nu e nici la jumatate de sinapsa?

Da, efectul acestor femei, este altul, mult mai de durata. Si aici intervine un soi de egoism, de-a dreptul explicabil.

In legatura stricta cu imaginea mea din mintea celei de-a doua prietene amintite mai sus, stiu ca, oricare mi-ar fi partenerul, acesta nu se va ridica la inaltimea asteptarilor ei.

Stiu, de asemenea, ca orice “nou-venita” se va simti, la un moment dat, amenintata de amintirea mea din mintea barbatului pe care i l-am lasat. Indiferent cand s-a intamplat asta. Si nu are legatura cu muzica ci cu modul in care aleg sa traiesc atunci cand sunt pereche. Este vorba de atitudine. Este vorba de crestere comuna. Este vorba de…creier si de imaginatie. Este vorba de joaca. Este vorba de iubire in doi, pana la epuizare si criza, dar, la naiba, iubire in viata asta.

Am in jurul meu prietene, femei minunate, care fac lucruri atat de frumoase ca mi se face pielea de gaina cand le aud vorbind si construind realitati, la propriu. Femei care schimba lumea unor oameni. Femei in jurul carora ma bucur sa fiu.

Le vrem singure?

Spun “Da” cu zambet pentru ca stiu, femeie fiind, ca poti pastra alaturi o femeie doar daca o lasi libera sa viseze.

Empatizez un pic si poate deplasat (pot fi corectata), dar daca as fi barbat as spune “DA” cu toata gura pentru ca orice barbat, chiar si intamplator langa o astfel de femeie, are senzatia ca este cel mai bun. Si va ajunge sa fie, daca sta suficient de mult cat sa invete ce inseamna Inalt.

Partea cinica a frustratilor cu “Daca e atat de minunata … de ce e singura?” isi gaseste raspunsul doar in mintea oamenilor inteligenti 🙂

………………………………………………………………………..

p.s. se dedica prietenelor mele, celor amintite mai sus si celor pe care le stiu miscand pamantul cu felul lor de-a fi.

intre ratiune si simtire

cat de special poti sa ramai cand celalalt iti stie toate intunecimile? in definitiv, perioada cea mai frumoasa  a unei relatii e aceea de la inceput, cand reprezentarile tale primeaza, cand proiectiile tale suplinesc lipsa de informatii despre celalalt. atunci se toarna statuia, atunci il vezi pe celalalt la fel de sus ca si tine sau un pic mai sus. apoi, rand pe rand, pe masura ce relatia inainteaza, observi lucrurile mici si deranjante. daca ai ghinion, ajungi sa cunosti in celalalt si pe propria piele lucruri grave, adanci, de structura, inimaginabile.

cat de mult rezista dragostea nu neaparat in fata incercarilor, cat in fata provocarii de a avea alaturi de tine un om complet strain fata de cel pe care il stiai? cat de mult rezista ratiunea in fata unei asemenea schimbari de situatie?

aici intervine chinul. pe de o parte, ratiunea si chiar bunul simt iti vor spune ca nu poti trai langa un strain. trauma va instaura o stare de nesiguranta permanenta. apare si dorinta de payback, in definitiv suntem programati sa nu intoarcem celalalt obraz ci sa corectam, din ce in ce mai agresiv, greselile celuilalt. oricum ne-a devenit strain, nu?!

inima insa…inima insa va cauta cu toate puterile o logica pentru care sa continui, iti va oferi scuze in baza carora sa te convingi singur ca a ramane alaturi e un gest firesc, pe alocuri omenos si bun. ca intunecimile celuilalt pot fi, o data cunoscute (deci aduse la lumina), corectabile. tot inima insa iti va atrage atentia, prin efectele unor recidive, ca esti ranit.

avem asadar o variabila comuna, cea a ranii, a traumei. factorul timp este uneori suficient de puternic incat sa estompeze socul si, cum avem tendinta normala de a conserva starile placute, motoarele vor merge o vreme. recidiva celuilalt te va readuce insa, fara putinta de scapare, la momentul traumei. il vei trai cu aceeasi intensitate, rana cusuta se va desface larg. mai poti trece peste asta?!

cu ani in urma am crezut ca pot acoperi o rana facuta in cel mai fericit moment prin “timp”. am avut naivitatea de a ma convinge, de una singura, ca lucrul acela nu mi se intampla mie. ca e in afara mea, ca e imposibil. pentru ca nu primeam nici explicatii nici sprijin, pentru ca celalalt era suficient de nepregatit incat sa managerizeze criza, efectele au fost devastatoare, am devenit un alt om, mai putin frumos, permanent in garda, permanent gata de riposta. la 20 si ceva de ani crezi ca poti sa te lupti cu monstri fara sa platesti cu tine insuti.

asta nu inseamna ca de la 30 de ani incolo vei fi mai intelept, ci doar ca vei avea o limita de trauma pusa mai sus. esti mai rezistent. ratiunea si emotionalul vor reactiona fix la fel, ducandu-te inspre aceleasi dileme, inspre aceleasi efecte, inspre aceleasi crize. si da, vei cadea in aceeasi greseala, de a crede ca lucrurile sunt rezolvabile.

cu siguranta un scop/proiect comun ajuta (casa, familie, copil etc). ce te faci insa cand acest proiect nu e definit? hm…