intre telefoane, maine si relatii

pentru ca sunt lenesa nu duc lucrurile la reparat cand trebuie. oricum nu prea cred in ideea de obiect reparat. e ca si cu relatiile in definitiv, orice nod, sarma sau lipici aplicat prelungeste un pic agonia si cam atat. cu alte cuvinte 😀 mi-a murit telefonul de tot. acum am revenit la un nokia batran ca inghetata polar (daaaa, stiu, a aparut din nou si inca n-am mancat si mor de pofta copilariei!!!), telefon care nu stie ce-i acela wifi, rade la mine cand ma suna cineva si…cam atat. ma consolez ca voi rezolva si asta intr-un fel sau altul, de preferat in curand. oricum, e bine de precizat ca daca ma sunati sa nu va asteptati sa va recunosc din prima (evident ca cele 6892 de numere de telefon nu au incaput in memoria antiquue-ului).

(nu pot sa nu atrag atentia asupra faptului ca video-ul “dragoste in 3” poate fi vizionat in format HD la 1080 🙂 )

scriam de relatii parca, nu? 🙂 una dintre lectiile pe care le-am invatat in ultimele luni e ca murim “maine” si “maine” poate fi al naibii de aproape. s-ar putea sa ma inteleptesc si sa devin neplacuta, dar cand aud in jur spus “e timp” (de iubit, de luat decizii, de trait) mi se strepezesc dintii. nu, nene, timp nu mai e.  “maine” poate se insemne si cancer nu doar relatia perfecta pe care tot o cauta unul sau altul. si cat de multi nu cred ca “maine” inseamna si rau, nu doar o ipoteza a binelui care va fi de la un moment incolo….

ma intreba cineva ce sa faca cu speranta ca ii va fi bine la un moment dat. sperantele sunt pentru oameni slabi. cei puternici n-au timp sa isi faca sperante, isi ocupa tot timpul cu drumul ales, cu pasii pe care ii fac si le e bine.

imi place uneori sa ma vad batrana si simpatica, povestind cu prietena mea la fel de batrana ce faceam la 20, 33, 41, 52, 64, 70 de ani. punand o acolada faina peste tot. povestind de copii, de barbati, de crizele nervoase, de alegeri. pentru asta insa, acum trebuie sa traiesc ca si cand nu voi ajunge niciodata sa mai povestesc ce faceam ieri.

si pentru ca vorbeam de telefoane 😀 cu ce fac si eu o poza azi de pus pe twitter de la concertul linkin park?! 🙁

sperantele imbatranesc uneori

cand vine vorba de cancer, maladia loveste din ce in ce mai aleatoriu si din ce in ce in mai multi. egoist ma gandesc ca din ce in ce mai aproape. de 6 luni vad un om topindu-se din ce in ce mai mult, din ce in ce mai adanc. si ma uit la el ca-i tanar…si nu stiu cat de tanar mai e un om cu cancer. sperantele imbatranesc langa patul de spital. azi recunosc ca mi-e greu si ma simt vinovata ca simt asta in loc sa ma gandesc ca raul nu e in mine, ca trebuie sa adun resurse de putere pentru el. probabil dupa ce voi scrie asta pe blog, drept confesiune publica a slabiciunii mele, maine voi fi mai bine…cat sa mai zambesc langa tuburi si sa spun ca “lupta continua”. azi scriu si gata.

oscar si tanti roz

“oscar si tanti roz” a fost una dintre cartile pe care le-am citit in vama veche. cu imprumut de la prietena mea. ma prevenise ca o sa stau cu nasul in batista si nu am rezistat provocarii.

“oscar si tanti roz” – piesa de teatru – am evitat-o luni de zile. impresia lasata de carte era puternica si dupa ceva ani de la lectura. am spus ca trebuie sa imi gasesc o stare potrivita ca sa pot sa vad piesa, cu atat mai mult cu cat Oana Pellea… Cu atat mai mult cu cat Ea.

in timp am tot primit invitatii, un bilet in plus, la un moment dat nu mai erau bilete. si ieri s-a intamplat iarasi. emilia imi spune fraza magica “am un bilet, vii?”. si cu nurofene luate en-gros am mers.

pentru cititorul de carte, baiatul de 10 ani bolnav de cancer va avea comportament intre varsta reala si varsta bolii si a statului in spital, iar marius manole reuseste sa atinga de multe ori pe parcursul celor 2 ore, filonul anilor crescuti pe repede inainte ai personajului oscar. Oana Pellea nu joaca in piesa…Tanti Roz joaca in piesa, o simti, o vezi, o intelegi, e arhetipala. nimic aici care sa ma surprinda, doar incantarea in fata unei actrite unice. scenografia e potrivita pana la identificare, foarte bine. elementele regizorale se aglomereaza insa in partea a doua si ceva se pierde undeva. unde “ceva” sunt scrisorile lui oscar, cele care, pentru cititorul de carte, sunt cele care dau greutatea si consistenta simbolica a povestii. poate de aceea voi scrie ca pentru cititorul de carte, scenariul pacatuieste in a doua jumatate.

sunt insa constienta ca piesa de teatru nu e lectura de carte. si ca, dincolo de mici observatii, piesa de teatru e  foarte buna in ansamblu si ca am rezonat puternic cu ceea ce s-a intamplat pe scena.

o remarca din timpul vizionarii: cati dintre cei din sala vor sa stie ca exista copiii bolnavi de cancer in spitale pentru care  donatii adunate ca bilete de teatru, ar insemna inca 10 seringi, inca o drena, inca un pansament….

sper sa ii vad la manifestari de caritate.