Despre trup si suflet – 2 zile mai tarziu

19807443_1578045752213942_1097113641_o

Marti, 4 iulie

La trecerea de pietoni, 2 cupluri. Au cate 14-15 ani fiecare. Isi cauta alinturi. Una dintre fete spune “cu groaza”: “Sora lui x e casatorita si cu copil si il alinta pe sot – Ursulet!”. Atata sila, soc si oroare intiparita pe chip de copil n-am mai vazut! Rad pe sub ochelari.

La metrou Romana, bag cartela gresit pentru validare. Baietelul doamnei de la casierie (am aflat cand am cumparat cartela si era ajutor de nadejde) vine sa ma ajute. “Va ajut imediat. Alti adulti nu au vrut sa le arat. Erau foarte zapaciti!”. Rad de-a binelea, cu subiect si predicat. Mai rad inca vreo 2 adulti cu mine.

Alta trecere de pietoni. Multa lume, un “rosu” lung. Uneori ma amuz cupland oamenii pe care ii vad pe partea cealalta. Azi am o usoara problema: sunt mai multi barbati decat femei. Raritate!

Am ajuns la MTR, la cinema. O premiera. “Despre trup si suflet”. Premiera si pentru mine, ca-i prima data cand merg singura la cinematograf. Vad cum se aduna oameni, desi mai e jumatate de ora pana la inceperea proiectiei si lucrul acesta ma bucura. Monica (Felea) va fi tare incantata. Schimb cateva cuvinte cu ea inainte de ora magica. Ii spun amuzata ca raportul intre femei si barbati spectatori e cam ca la mine la concerte. Ne amuzam.

ora 18:00

Incepe filmul. Pana la 18:12 minute au tot intrat oameni in sala. Am incercat sa ignor telefoanele aprinse pentru accesul la scaune. Am pornit cu asteptari mari, nu stiu nici eu de ce. Pana la 18:20 incerc sa nu ies din sala, desi imi vine sa vomit de la imaginile din abator. Culmea, nu ma stiam asa sensibila, am crescut cu picioarele in pamant. Incerc sa ma concentrez pe elemente tehnice si aproape as cauta, pe loc, sa vad cine e directorul de imagine.

Apoi incepe povestea. Povestea e frumoasa. Foarte frumoasa. Tablouri peste tablouri, cadre a la carte. Umor delicat, neinvaziv. Intuiesti succesiuni de intamplari, altele te iau prin surprindere. E film european in cea mai clasica interpretare a expresiei. Pe alocuri ma oboseste. Are insa un ceva, fir’ar ceva-ul care ma tine in scaun. Spre final ma loveste.  Ce vad are legatura cu povestea, dar e si parte din mine insami. Acolo, spre final, vad cea mai frumoasa conversatie telefonica, o conversatie pe care am avut-o candva, demult, in alta viata. In momentul acela am disparut putin, fara sa ma misc, de fapt, de pe scaun.

Inca 3 minute de film, cuiva i se face rau in sala (asta e la propriu), se cheama salvarea, filmul curge si eu nu ma pot misca. Inca 30 de secunde si liniste.

Ies din sala incet, merg incet, pe jos. Nu vreau sa merg acasa. Monica imi scrie ca nu ma intreaba nimic. Ruxandra imi scrie amuzata “hai cu impresia!”. Salut niste oameni si plec, nu ma opresc. Dau un telefon si brusc am o directie care-mi convine pentru starea pe care o am. Pe drum, din taxi, vad un apus asa cum trebuie sa fie.

De marti incoace procesez. Acum am putut scrie. Poate mergeti sa vedeti filmul. Poate nu.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress | Designed by: Premium Themes | Thanks to Compare Premium WordPress Themes, WordPress Themes Free Online and Free WordPress Themes