Fratele meu

La 18 ani era cel mai frumos. Aveam jumatatea varstei lui, il asteptam cu atat de multe emotii sa vina de la Bucuresti dar dupa ce ma tragea de cozi ii strigam de la cativa metri distanta ca e urat si apoi il pandeam toata vacanta. Ne plimbam cu bicicletele, avea o semicursiera cu care facea chestii faine si ma invata si pe mine desi Pegas-ul era mai lenes. Mergeam in spatele cantonului si stateam intr-o hidrobicicleta abandonata acolo cine stie de cat timp (si niciodata nu am stiu de ce) si ne murdaream cu smoala. Ma infasura in patura si ma gadila si radeam si radeam si radeam…! Faceam vase de lut intr-un cuptor improvizat din caramizi, faceam cort in curte, stateam impreuna in cires cu orele si nu puteam urca niciodata la fel de sus ca el pe crengile copacului. Pleca de la casa bunicii catre casa mamei si nu ma lua cu el si il uram pentru asta dar avea 18 ani, era cel mai frumos si fuma cu baietii de la bloc si eu nu trebuia sa spun nimanui. Si fusese frumos si la 17 si la 16 si la 15 si tot asa pana cand nu-mi aduc eu aminte si de asta aleg 18-le sa fie de referinta. I se facea tort de ziua lui in fiecare iulie si intram in camera rece, desfaceam ambalajul si bagam degetul in ciocolata. Se suparau toti pe mine dar nu faceam asta ca sa-l stric doar pentru ca mi-era pofta si intarziau cu masa. De la plecarile lui am inceput sa am o problema cu garile. Intotdeauna plang in gara, intotdeauna ma voi uita in lungul liniei asteptand, asa cum il asteptam pe el, de departe.

Si tot la 18 ani, cu 2 luni in plus, a plecat in armata obligatorie si la depunerea juramantului am mers pana la Braila in cel mai lung drum cu putinta. L-am vazut tuns si ciudat, intr-o uniforma prea mare. Mirosea a ne-casa dar tot il iubeam asa cum l-am iubit in toti anii de dupa, cand ne-am apropiat sau indepartat in functie de cum a fost drumul de viata. Ne-am apropiat sau nu ne-am vorbit dar am fost acolo, unul cu altul, legati prin sange, fiecare cu viata lui,cu alegerile lui. O singura data m-a certat pentru o decizie de viata pe care am luat-o. Nu pentru ca nu ar fi fost cea buna, ci pentru ca el, fratele mai mare, ar fi trebuit sa stie. Pentru o decizie a lui de viata l-am certat si eu. Si m-am suparat tare. Am inteles cu greu ca e om, nu doar semizeul copilariei mele.

In 2009 a venit la lansarea primului meu album. M-a bucurat sa-l stiu mandru de mine. Sau atunci am constientizat prima data ca ma vede mai mult decat ca pe o pustoaica cu genunchii juliti. In 2011, la a doua mea lansare, era in spital. Prima operatie dintr-o serie. Anul acesta a venit cu puteri mici la lansarea “fericirii”. Dar…a venit! Intre timp o lupta de ani cu el insusi, cu ceilalti, cu cancerul.

A castigat lupta asta in stilul lui: impacand lucruri in timp util, impacandu-se cu oamenii importanti din viata lui, inainte sa lase in urma o carcasa defecta. Sufletul lui sta sub un mar inflorit impreuna cu femeia pe care a iubit-o, plecata inaintea lui, sa-l astepte, in urma cu 6 luni.

Din linistea lui, a lor, sper sa primim si noi un pic, in egoismul celor vii care s-ar mai agata de timp doar-doar sa intarzie despartirea.

Frate, sa ne intalnim cu bine in viata viitoare sau pe undeva, pe-acolo, prin locurile despre care se vorbeste de bine! Macar la o cafea.

gara

You can leave a response, or trackback from your own site.

2 Responses to “Fratele meu”

  1. ionut says:

    Emotionant si frumos scris.

  2. dreamer says:

    Dumnezeu sa-l odihneasca pe fratele tau Alina
    Sunt sigur ca intr-o zi o sa va intalniti in lumina si veti rade ca doi copii si veti povesti ca oamenii mari…..
    https://www.youtube.com/watch?v=6-i1ESIRKdA
    Cu drag si stima
    Bogdan

Leave a Reply

Powered by WordPress | Designed by: Premium Themes | Thanks to Compare Premium WordPress Themes, WordPress Themes Free Online and Free WordPress Themes