salonul nr. 6 – cronica de nepriceput

daca nu ai un nebun, cauta-l cu atentie. il vei gasi in tine sau intr-un Celalat semnificativ. in ambele cazuri vei avea de invatat. despre asta e vorba in Salonul nr. 6, adaptare dupa Cehov, in interpretarea actorilor daniel tudor, catalin stelian, dana nedelcu, andreea runceanu, razvan canache. Regia: Adrian Berinde

revenirea pe scena a lui Adrian Berinde este in sine o bucurie. recunosc ca ii astept cu nerabdare muzica, dar pana atunci ma “multumesc” si cu un act regizoral care utilizeaza spatiul unui club precum prometheus la maxim. scena e clubul tot, spectatorii devin pacienti linistiti in saloanele lor, fumand, band cate o licoare, amortiti de medicamentul pe care spectacolul in sine il ofera. luminile cad nu doar pe actorii care merg printre spectatori , ci pe spectatorii insisi, si asta rupe privitorul de un context obisnuit de club. elementele de scenografie sunt suficient de putine, discrete, reci. cum altfel intr-un spital de nebuni?

ce se intampla in Salonul nr. 6? un doctor, 2 pacienti, o femeie-paznic si o himera compun un tablou care baleiaza intre logica, filosofie si delir. cine-i doctorul? cine-i pacientul? cine se salveaza din spital? afli la final? exista vreo “rezolutie” evidenta?…hm…

despre jocul actorilor? o stinghereala de inceput nu imi poate sterge impresia de bun, insa remarc cu incantare ca daniel tudor mi-a ramas in minte viu. poate pentru ca aceasta e soarta “nebunului”, exacerbat, urlator, abulic. asa cum razvan canache, nebunul cuminte, a construit (in limita a 2 replici) un Personaj credibil, perfect integrat in text.  in ceea ce-i priveste pe dana nedelcu (“femeia-gardian” – actrita despre care am aflat ca vine pe scena dupa o pauza de 10 ani) si catalin stelian (“medicul”) am avut senzatia ca au avut prea mare grija la inceput sa transmita cuvinte (textul nu e facil) si nu emotii. stradania lor s-a dus spre final in act artistic pliat pe starea textului si ma gandesc ca au gasit echilibrul intre emotia actorului care joaca pe culoar-ul unor mese de club si emotia personajelor pe care le au de interpretat. despre “himera” andreei runceanu, ideea de la care s-a construit personajul e fantastica. aparitia “fetei cu vioara” impresioneaza si confera o iesire din ritmica obisnuita a unei piese de teatru din cele vazute in ultima vreme de subsemnata. faptul ca devine si personaj “activ”, in piesa, si nu doar un meteor e  meritul regizorului-artist cantator, cum altfel?!

despre public, altadata.

impresia generala? ma intorc la ce spuneam la inceput: daca nu ai un nebun in viata ta…cauta-l. se poate numi si berinde.

(thumbnail-ul e construit dupa afisul de spectacol…trebuia sa-l incadrez cumva in dimensiunile bannerului de template…sper sa nu se supere nimeni…)

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress | Designed by: Premium Themes | Thanks to Compare Premium WordPress Themes, WordPress Themes Free Online and Free WordPress Themes