pana cand nu esti legat…

intr-o anumita perioada a vietii mele, izolarea fortata mi-a stricat placerea singuratatii. au fost vremuri in care nu doar psihicul se subordona unor presiuni inimaginabil de mari ci si “fizicul” era supus unor limitari de miscare, de deplasare in spatiu. un soi de inchisoare careia la inceput ii aderasem, de buna-voie, si care s-a transformat, inuman, in camera de tortura.

o data eliberata (nu  fac referire la sindromul Stockholm desi asta-mi vine in minte) am recastigat universul de asfalt cu destul de multa greutate.  trecatorii mi se pareau rai, agresivi, delincventi. toti. preferam masinile si deplasarea in spatiul motorizat. vindecarea mi-a adus-o locul in care acum imi petrec (in verde) orele de somn. de aici vad rasarituri superbe, de aici pana la parc sunt cativa metri, de aici pana la prima paza autorizata sunt iarasi cativa metri. aici nu e liniste decat intre 4 jumatate si 5 dimineata, cand incep corurile de pasari, intr-un limbaj miraculos, care pentru mine se traduce in logica/armonie muzicala.in apropiere e libraria mea speciala, in apropiere e si ceainaria cu leagane. cu toate lucrurile acestea in jur am reinvatat sa merg, am redus viteza pasilor, am scos ochii din trotuar, mi-am destins umerii si chipul.

acum sunt libera suficient cat sa-mi acord momente de singuratate. apoi ies si am parte de intalniri magice, cu oameni cu care ma seman prin faptul ca avem, sincer si cald, nevoia de insotire si de independenta deopotriva. incet incet , amintirea prizonieratului devine treapta de crestere. pana cand treptele se vor transforma intr-o scara, blestemul femeii amare isi va va pastra insa justificarea.

pana cand nu esti legat, nu-ti simti incheieturile.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress | Designed by: Premium Themes | Thanks to Compare Premium WordPress Themes, WordPress Themes Free Online and Free WordPress Themes