Inca o Violetta, de data asta a lui Verdi

Saptamana trecuta cautam pe net cronici referitoare la un eveniment cultural. Era vorba despre spectacolul aniversar Carol Litvin de la Opera Nationala. Intentionam sa aflu ceva mai mult despre solistii “La Traviata” si despre punerea in scena a operei lui Verdi. Negasind, am pornit cu asteptari moderate catre acest spectacol, fiind oricum, marturisesc, neobisnuita cu sala Operei (noroc cu procesul de “culturalizare intensiva” in care m-a implicat un drag prieten, al carui entuziasm face ca pentru fiecare saptamana sa existe ceva programat, fie ca e vorba de teatru, film, opera, concert live etc)

Revenind la Opera si la spectacolul la care am asistat: pornind cu asteptari reduse am fost probabil cu atat mai placut impresionata de manifestare. Si m-am intrebat de ce nu am gasit pe internet referinte mai multe despre Mihaela Stanciu, a carei interpretare in rolul Violettei mi-a dat din timp in timp furnicaturi de inima (sau poate…nu stiu eu unde sa caut?!). Hector Lopez, in rolul unui Alfredo pasional si patimas, este ceva mai prezent, dat fiind faptul ca interpreteaza, in aproape toate punerile in scena, acest rol, indiferent de “Violette”.

Frumoase costume, atmosfera de bal decadent surprinsa fara agresivitate. Ideea oglinzii, folosite in monologurile personajelor: deosebita.

Corpul de balet insa…trist de asimetric, de dizarmonic. Una dintre membrele corpului de balet a fost in contratimp permanent cu colegele de trupa, atat de evident, de flagrant, incat cel putin randul din fatza si noi ne-am rupt putin din farmecul lui Verdi si ne-am inverzit pe masura. Solistul …aflat la debut (sper sa nu fac vreo confuzie) a avut emotii de debut presupun…altfel nu mi-as explica erorile si stangaciile in miscare.

Publicul: atat de entuziast incat a simtit nevoia sa aplaude furtunos in multe dintre situatiile in care o tacere ar fi fost de apreciat si ar fi lasat sa curga atmosfera creata de solistii operei. Ca sa nu mai zic despre finalul actului 3, inainte de ultima pauza, cand chiar si Mihaela Stanciu se intreba daca cumva s-a terminat piesa…

Actul 4…din punct de vedere regizoral cred ca se putea mai bine. Am inteles intentia maestrului de a stimula imaginarul, dar o mai multa apropiere, spatiala, intre personajele centrale prezente pe scena, o orientare fizica mai pregnanta, cred ca ar fi dat greutate interpretarii. Vocal, Violetta a fost impecabila iar durerea si suferinta palpabile. Emotiva cum sunt, mi-au dat lacrimile (desi story-ul ca atare imi este arhicunoscut si vazut). Da, Mihaela Stanciu m-a emotionat.

Despre dirijori acum: sarbatoritul serii, Carol Litvin, cu o activitate impresionanta, a dirijat primul act al operei, apoi a asistat din loja la spectacol. A fost aplaudat pe masura experientei si varstei, la scena deschisa. Apoi Vlad Conta, fiul unui dirijor de exceptie, Iosif Conta, a preluat pupitrul si a personalizat relatia intre orchestra si solisti intr-un mod de-a dreptul deosebit, dedicat.

Nu stiu daca se impune vreo concluzie, mai curand o privire de ansamblu: La Traviata, in aceasta formula, nu m-a dezamagit, dimpotriva, am iesit din sala Operei Nationale cu bucuria si emotia unui spectator incantat

Urmeaza Nabucco cu Alexandru Agache in rolul-cheie nu mai are nevoie de prezentari nici pentru un novice ca mine.

Ne mai citim.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress | Designed by: Premium Themes | Thanks to Compare Premium WordPress Themes, WordPress Themes Free Online and Free WordPress Themes